in a doua perioada de creatie, dupa luptele de tinerete pentru a impune o directie noua in literatura romana, Titu Maiorescu practica in genere o critica de sustinere, cu polemici putine, prin care culege roadele dezvoltarii literare si culturale sau combate tendintele adversarilor de a-i diminua succesul.

Este ceea ce face si in studiul "Poeti si critici".

Aparut in 1886, la 14 ani de la impunerea "directiei noi", este, in prima parte, un articol de bilant, consemnand "directia sanatoasa a lucrarilor intelectuale in Romania", implinirile si creatiile ce se constituie intr-un "adevarat progres":

"Alecsandri ne-a inavutit poezia cu «Ostasii nostri» si cu drame, indeosebi cu «Fantana Blanduziei"; Eminescu a adus lirica noastra la o culme de perfectiune."

Demne de mentionat sunt comediile lui Caragiale, nuvelele lui Slavici, Creanga si Delavrancea, creatia poetica a lui Al. Vlahuta. Maiorescu apreciaza ca misiunea criticii literare a fost indeplinita, dar ca inca trebuie sa vegheze la instaurarea unui climat literar echilibrat, in care, fara a abdica de la principiul inlaturarii mediocritatilor (celebrul "in laturi!" maiorescian), trebuie temperate si excesele polemice, ce pot frana mersul pe calea cea buna a culturii romane. Dupa aceasta pregatire argumentativa indelunga, Maiorescu isi focalizeaza atentia asupra criticilor formulate de Vlahuta si Delavrancea impotriva dramelor istorice ale lui Alecsandri, cu referire speciala la "Despot-Voda".

Maiorescu recunoaste, ca si la inceputul articolului, meritele celor doi scriitori in literatura romana, dar le contesta capacitatea de a formula opinii critice intemeiate si justificate teoretic, aducand ca argument opozitia ireductibila, dupa parerea lui, intre poeti si critici, persoane specializate fiecare in domeniul sau, lipsite de posibile interferente, ceea ce exemplele ulterioare din literatura romana au infirmat cu convingere.

Argumentarea lui Maiorescu are insa farmecul ei. Mai intai enunta incompatibilitatea celor doua instante literare ("intre natura poetului si natura criticului este o incompatibilitate radicala."

), apoi le defineste competentele. Poetul primeste impresii din toate directiile, pana cand acestea depasesc barierele cunoscute ale existentei, transpunandu-le in forma lirica:

"Poetul este mai intai de toate o individualitate. De la aceleasi obiecte chiar despre care noi toti avem o simtire obisnuita el primeste o simtire asa deosebit de puternica si asa de personala in gradul si in felul ei, incat in el nu numai ca se acumuleaza simtirea pana a sparge limitele unei simple impresii si a se revarsa in forma estetica a manifestarii, dar insas aceasta manifestare reproduce caracterul personal fara de care nu poate exista un adevarat poet."


Negarea compatibilitatii poetului cu ipostaza de critic literar se face printr-o comparatie cu un fenomen fizic. Poetul se aseamana cu o prisma, prin care razele de lumina venite din toate directiile sufera o dubla rasfrangere, deformand perspectiva si adevarul estetic:

"Caci prisma poetului este menita a rasfrange raza directa a luminei, dar nu este menita a mai rasfrange raza o data rasfranta de o prisma straina".

Criticul este impresionabil in alt fel, la razele de lumina rasfrante din prisma altcuiva:

"Caci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele rasfrante din prisma altora, si individualitatea lui este dar consumata in intelegerea si simtirea altor individualitati."

Concluzia, in spiritul retoricii clasice, vine cu o claritate imbatabila:

"Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esenta criticului este de a fi flexibil la impresiile poetilor; esenta poetului este de a fi inflexibil in propria sa impresie. De aceea criticul trebuie sa fie mai ales nepartinitor, artistul nu poate fi decat partinitor..."

.