Poezia lui Tristan Tzara, publicata inaintea, momentului dadaist de la Zurich (1915), are totusi o suprafata stilistica mai calma si mai coerenta decat simpla improvizatie a hazardului, in "Vino cu mine la tara" premisele ideilor dadaiste se conjuga cu imaginile bucolice ale unei naturi linistite, intemeiate pe vaste dimensiuni terestre si cosmice:

"Casa in constructie cu ramuri uscate, ca paienjenii, in schele
inalta-te in ceruri cu seninatate
Pana cand norii ti-or sluji de perdele
Si stelele: multamirea lampilor pe balcoane inserate."

Treptat insa imaginile unei lumi simple, proiectate in maretia cosmica a astrilor, aluneca intr-un spatiu al reprezentarilor grotesti, al mediilor in descompunere:

"Intre doi castani impovarati ca oamenii ce ies din spital
Crescu cimitirul ovreiesc - din bolovani;
La marginea orasului, pe deal
Mormintele ca viermii se tarasc."

Un vehicul de epoca devine mijloc de transport al eului liric catre taramurile ideale, paralel cu o sfasiere interioara, palida, inexpresiva, "cu fosnet de hartie", intr-o risipire anonima pe marginile tarii:

"Dogkarul galben ne asteapta in fata garii

in mine se rup trestii cu fosnet de hartie
Vreau sa ma sfarsesc incet de-a lungul tarii
Si sa-mi ezite sufletul ca dansatorul pe franghie."

Ratacirea prin lume marcheaza ataraxia existentiala a eului, deruta lui, in sens simbolist, in fata neantului:

"Ratacesc prin padure
Cersetorii tigani cu barba de cenusa
Ca ti-e frica daca-i intalnesti
Cand isi freaca soarele pleoapa de poteci./
Calare o sa mergem zile intregi
O sa poposim in hanurile sure,
Acolo legi multe prietenii,
Te culci noaptea cu fata hangiului."

In final, dupa aceasta evaziune catre limitele existentiale, poezia se intoarce cuminte la imaginile de la inceput, in care totusi notele de tablou exotic, de insula descoperita de Gaugain, nu lipsesc:

"Ne-om dezbraca pe deal in pielea goala
Sa se scandalizeze preotul, sa se bucure fetele.
Vom umbla ca agricultorii cu palarii mari de paie,
O sa facem baie langa roata morii,
Sa ne intindem la soare fara sfiala
Si-or sa ne fure hainele si-o sa ne latre cainele..."

.

Iconoclast fara limite in manifestele sale poetice, Tristan Tzara se complace totusi, in pagini de autentica poezie, in cadrele unor teme traditionale ce restituie eului liric nostalgia imaginilor de vetusta patriarhalitate.