Poet cu o activitate literara indelungata (peste sase decenii) si deosebit de bogata, Tudor Arghezi (1880-1967) se inscrie, deopotriva, in traditie ca si in modernitate; sufletul sau "faustian" avand mai multe fatete, acestea se reflecta in diver­sitatea unei lirici cu largi deschideri spre nou, dar care poarta parfumul vechimii; poezia oscilatiei intre credinta si tagada, poezia sentimentului cosmic, poezia fricii de moarte, poezia iubirii, poezia jocului, poezia razvratirii.

Poezia "Flori de mucigai deschide ciclul cu acelasi titlu (1931), care constituie o aplicare a esteticii uratului enuntate in "Testament".

Titlul volumului aminteste de "Les fleurs du mal" ("Florile raului") ale lui Baudelaire, dar ideea sugerata este aceea ca frumosul poate "creste" si din urat, asa cum florile cresc dea­supra mucegaiului.
"Flori de mucigai" este o poezie lirica, in care autorul isi exprima, in mod direct, nelinistile generate de actul creatiei. Tema acestei poeme o constituie conditia poetului damnat care-si pierde, in spatiul inchisorii, vechile virtuti de creator.

Primele sapte versuri ale poeziei reconstituie procesul de faurire al altor "cuvinte potrivite", creatie blestemata si in­toarsa, prin plasarea atat a stihuitorului cat si a lumii evocate, in universul degradarii umane:

"Le-am scris cu unghia pe ten­cuiala
Pe un parete de firida goala,
Pe intuneric, in sin­guratate,
Cu puterile neajutate
nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat imprejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan."


Fostul detinut al inchisorii Vacaresti si-a scris versurile intr-o celula, scrijelindu-le cu unghia pe perete; spatiul intunecat al acesteia constituie prima cauza a damnarii, poetul pierzand aici lumina "rece, fragila, noua, virginala" a inceputurilor, care investea omenirea cu atributele sacrului.

Cateva simboluri religioase (taurul, leul si vulturul) trimit la cei trei evanghelisti (Luca, Marcu si Ioan). Pe acestia icono­grafia crestina ii infatiseaza impreuna cu respectivele simboluri semnificand: jertfa (taurul), domnia lui Iisus (leul) si imaginea sfantului Duh (vulturul). Despuiat de sacralitate in infernul inchisorii (" cu puterile neajutate") poetul devine un damnat.


In aceste conditii, demonul sau interior ii dicteaza versurile blestemate, rod al unui act luciferic: "Sunt stihuri fara an,
stihuri de groapa,
De sete de apa
Si de foame de scrum,
Stihurile de-acum".


Omul care fusese inzestrat cu o "unghie ingereasca" pen­tru a-si fauri opera, o pierde datorita coborarii in iad; chiar lasata sa creasca, aceasta ramasita a sacrului " nu a mai cres­cut", ori a fost convertita in instrument diavolesc ("sau nu o mai am cunoscut").

Noul "instrument" de creatie este generator de suferinta (" Si ma durea mana ca o ghiara Neputincioasa sa se stranga"), poetul traind drama imposibilitatii de a mai scrie ca alta data.

Aceasta va conduce la un alt tip de poezie - oglinda a unei creatii inversate (" Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga") in care truda nu este suficienta, iar Logosul nu se mai intrupeaza in vers sacru.
Poezia "Flori de mucigai" deschide, in mod programatic, ciclul cu acelasi titlu, in care Arghezi aplica "estetica uratu­lui" enuntata in ,, Testament": transformarea a ceea ce este urat in materie artistica.

Elemente ale modernismului:
Modernismul fiind o orientare artistica novatoare, opusa traditionalismului, primul dintre elementele sale il constituie sursa de inspiratie: lumea inchisorilor alcatuita dintr-o ade­varata fauna umana.

In zugravirea ei, autorul a utilizat categoriile negative ale modernismului: sumbrul, terifiantul, grotescul.
Un alt element il constituie titlul socant, alcatuit printr-o asociere semantica surprinzatoare. Titlul (ca si intregul volum) constituie o aplicare a esteticii uratului.

In aceeasi viziune se inscriu trairile interioare ale poetului (infatisat in ipostaza demonica): damnarea, nelinistea, suferinta.

In sfarsit, viziunea "intoarsa" asupra creatiei poetice este tot un element modernist.