Tudor Arghezi (1880-1967) este considerat a fi al doilea mare poet dupa Eminescu; lirica sa (caracterizata prin paleta larga a temelor de inspiratie) se constituie la interferenta su­blimului cu uratul, oferind o viziune noua in care "odata deschisa o usa, zece porti se dau la o parte zgomotos si simul­tan peste ametitoare perspective" (Calinescu). Poezia "Morgenstimmung" (1927), se incadreaza in lirica erotica argheziana, al carei ton aminteste de "Cantarea can­tarilor", prin sublimarea dorintei in adorare a fiintei iubite.

  Tema poeziei o constituie intalnirea cu dragostea, eveniment care coboara poetul din sfera transcendentului, in lumea terestra.

  Universul operei (idei, sentimente):
Creatie lirica, "Morgenstimmung" este structurata in cinci strofe a cate cinci versuri inegale, cu ritm alternant si rime masculine si feminine asimetrice.

Din punct de vedere epic, se prezinta o intamplare: ascul­tand o femeie care canta la pian, poetul ("pustnicul") renunta la solitudine, coborand in lumea reala.

Timpul evocarii este un trecut necalendaristic ("intr-o dup-amiaza") marcat prin starea de asteptare a eului liric (" cand Fereastra sufletului zavorata bine /Se deschisese-n vant"). Cele doua metafore (a ferestrei si a manastirii) au ca termen comun zavorarea sufletului a carui "cheie" o constituie incantatiile cu sugestii olfactive (comparatia "Cantecul tau... ca o lavanda sonora ").

Inca din prima strofa, monologul liric evolueaza spre con­topirea a doi termeni opozitionali: "eu" - poetul si "tu" -femeia al carei cantec a patruns insidios in sufletul barbatului. Metafora sufletului-manastire apare si in urmatoarele trei strofe, sugerand izolarea in lumea inalta a Ideii.

In acest "spatiu" aparent securizant, iubirea apare ca o invazie ("Au sarit zavoarele"), facand barbatul sa devina vul­nerabil ("Si manastirea mi-a ramas descuiata").

Existenta femeii este perceputa, mai intai, auditiv (metafora mierlelor "pipaite" pe clapele pianului) si apoi total ("Si-ntreaga ta faptura aproape ").

Consecinta o constituie "furtuna" din sufletul barbatului (" Cu tunetul se prabusira si norii / in incaperea universului inchis"), suflet care devine prea plin, amenintand sa darame edificiul: "Mi-s /Subrede barnele, ca foile florii").
Ultima strofa apartine unui alt timp dominat de sentimen­tul regretului:
"De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?"

Cele doua fiinte se contopisera, pentru o clipa, in inalt, dar fiecare dintre ele apartinea unei alte lumi: barbatul venea "de sus" si " din morti", in timp ce iubita venea " de jos", " din vieti".

Prezenta lipsita de materialitate si contur, femeia este "fi­gura Ispitei" (cum o numea D. Micu), care isi poarta semnele haului din care iesise.

Ca un nou Luceafar eminescian, barbatul a coborat din pla­nul transcendent (si etern), ridicand femeia in "sfera" sa (" in bolti").

Mai tarziu, cand noul Hyperion intelege esenta terestra a iubitei sale, se instaleaza regretul pentru cantul iubirii risipit in vant:
"De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?"

Titlul poeziei provine din termenii:

"Morgen" ("di­mineata") si "Stimmung" ("dispozitie, stare de spirit") din limba germana.
Intr-o traducere foarte libera, titlul ar putea semnifica dul­cea chemare a timpului auroral. Amagitoare ca un cantec de sirena ramas in zarea tineretii.