O parte din universul ascuns, cautat asiduu de Arghezi toata viata, cel mai mult prin "Psalmi", isi dezvaluie reverberatiile nelamurite, misterioase, uneori terifiante, in poezia "Duhovniceasca".

Incipitul textului anunta dezlegarea portilor grele ale misterului, intr-un punct insondabil, aflat la limita realului cu irealul, fiind inceput sau sfarsit de lume, apocalipsa, intr-o noapte fara lumina, incarcata de o atmosfera infernala, in care fantome sau spirite nelamurite incep sa apara:

"Ce noapte groasa, ce noapte grea!
A batut in fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umbla fara lumina,
Fara luna, fara lumanare,
Si s-a lovit de pomii din gradina?"

Poate fi duhul sfant mult asteptat, dar tot atat de bine un spirit malefic, emanatie a mortii vesnice, care cuprinde totul. O putere obscura, transcendenta invadeaza lumea, indecisa parca, ezitanta, ratacind prin intuneric, generand fiori ai groazei de final de lume:

"Cine umbla fara lumina,
Fara luna, fara lumanare
Si s-a lovit de plopii din gradina?
Cine calca fara somn, fara zgomot, fara pas,
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Raspunde!
De unde vii si ai intrat pe unde?"

E o miscare nehotarata, lipsita de logica, a unei fiinte ce apartine lumii intunecate, diferita de fiintele eterice, ingerii sau heruvimii, care folosesc lumina ca mijloc de intrupare in lumea terestra. Mersul este ezitant, receptat de eul liric ca un cosmar mut, fiinta misterioasa provocand groaza, nefiind dorita, de aceea intrarea sa in lume se face cu dificultate, pe cai greu accesibile.

In cautarea unui raspuns plauzibil, poetul alege varianta cea mai neasteptata, o invazie a spiritului mortii, care treptat cuprinde intreaga lume, intr-o apocalipsa domestica:

"Tu esti, mama? Mi-e frica,
Mama buna, mama mica!
Ti s-a urat in pamant!".

Moartea, dominanta, acaparatoare, creeaza treptat, prin repetitie si anafora ("toti", "tot"), un vid al extinctiei totale, prin golirea spatiului de orice fiinta:

"Toti nu mai sunt,
Toti au plecat, de cand ai plecat.
Toti s-au culcat, ca tine, toti au innoptat
Toti au murit de tot."

Moartea oamenilor e urmata de a fiintelor necuvantatoare, chiar a plantelor, a copacilor:

"Si Grivei s-a invartit in bot
Si a cazut. S-au starpit cucuruzii,
S-aii uscat busuiocul si duzii,/Au zburat din streasina lunii
Si s-au pierdut randunelele, lastunii."



O boala nevazuta de moarte cuprinde intreaga lume, intrata in ruina si descompunere:


"Stiubeiele-s pustii,
Plopii-s caramizii,
S-au povarnit paretii. A putrezit odaia..."

. Fiinta tenebrelor pare un monstru tacut, silentios, actionand dupa o logica imprevizibila, nepatrunsa, in ciuda sirului de interogatii lipsite de raspuns:

"Ei! Cine strabatu livada
Si cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine esti
De vii mut si nevazut ca-n povesti?" Extinctia este totala, insusi eul liric devenind o voce din lumea de dincolo, situata intr-o alta transcendenta:

"Aici nu mai sta nimeni
De douazeci de ani...
Eu sunt risipit prin spini si bolovani...
Au murit si numarul din poarta
Si clopotul si lacatul si cheia."

Fara simboluri ale descifrarii misterelor, lacatul, cheia, sau ale bunei vestiri prin sunete mantuitoare (clopotul), lumea ramasa e incifrata in sine, intr-o formula enigmatica a mortii pe care nici poetul, redus la tacere, nu o poate dezlega.
Fiinta misterioasa pare un demon atotstiutor ("S-ar putea sa fie Cine-stie-Cine...
Care n-a mai fost si care vine
Si se uita prin intuneric la mine
Si-mi vede cugetele toate."

), o entitate ea insasi damnata la ratacire vesnica, la cautarea unei iesiri din propria lume, atingerea peretilor realului fiind si pentru ea, de cele mai multe ori, devastatoare:

"Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeste zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De raspunde-n ranile mele?
Cine-i pribeag si ostenit la usa?".

Fantoma poetului, umbra care asista la aceasta peregrinare insolita a demonului, nu poate raspunde la usa, pentru ca are o inconsistenta a mortii, a stingerii chiar a cuvantului:

"Mi-e limba aspra ca de cenusa.
Nu ma mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sange, uite slava.
Uite mana, uite otrava.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-ma-n brate si ascunde-ma bine."


Umbra divina, care a fugit de pe Cruce si nu poate opri demonul, dar nu-si poate gasi loc nici in mormantul matern, are o ipostaziere eristica, fiind expresia revelatiei supreme ca lumea nu mai poate fi salvata printr-o mantuire tarzie. Senzatiile acestui chin sunt similare cu cele ale intrarii intr-un desert existential, intr-un spatiu in care umanul este eludat inca de la inceput, supus unei dizolvari treptate. Limba lipsita de gust, ca de cenusa, semnifica moartea Logosului, care nu mai poate lua de la inceput creatia divina.
Teme si motive ale poeziei "Duhovniceasca"
. Apocalipsa, escatologia survenita chiar in plina noapte, prin aparitia unei fiinte monstruoase, incapabila sa-si stapaneasca reflexele de nimicire.
.  Moartea, spirit malefic aparut in miez de noapte "neagra" si "grea", are efecte dizolvante chiar asupra peretilor realului.