Volumul Flori de mucigai, 1931, ilustreaza poetic o directie estetica prefigurata in unele articole teoretice, dar si in poezia - program Testament, din volumul Cuvinte potrivite. Este vorba despre asa-numita " estetica a uratului", teoretizata in 1853 de K. Rosenkranz, in tratatul omonim (Estetica uratului), in care acesta considera ca imperfectiunile vietii, aspectele socante, inestetice, pot fi o sursa de efecte estetice, deoarece starnesc sentimente (repulsie, oroare, aversiune). in Testament, ideea este exprimata metaforic ("Din bube, mucegaiuri si noroi
Iscat-am frumuseti si preturi noi", iar volumul Flori de mucegai (o parafraza la Florile raului, de Ch. Baudelaire) este o ilustrare practica a acestei orientari estetice.

Poezia care deschide acest volum se intituleaza tot Flori de mucegai si poate fi considerata, in felul ei, o arta poetica. Termenul "mucegai" sugereaza uratul, raul, descompunerea, intunericul, zona instinctuala a fiintei umane, decaderea morala, in vreme ce "flori" este o sugestie a frumusetii, a luminii, a binelui, a inaltarii morale. Acesti termeni opusi, uniti intr-o imagine (oximoron), ilustreaza frumosul din lucrurile urate (lumea inchisorii), adica "estetica uratului".

Daca in Testament poezia este rodul unirii harului poetic ("slova de foc") cu mestesugul ("Slova faurita"), in Flori de mucigai, poezia este un fruct amar al singuratatii, al izolarii ascetice, un rezultat al tragicei experiente omenesti ("Le-am scris cu unghia pe tencuiala

Pe un parete de firida goala, /Pe intuneric, in singuratate..." ), din care lipseste puterea divina {...Cu puterile neajutate
Nici de leul, nici de vulturul
care au lucrat imprejurul
Lui Luca, lui Mar cu si lui Ioan." ).

Sunt gandurile celui intemnitat, redus la conditia subumana a inchisorii - un fel de bolgie a infernului - in care omul claustrat traieste o existenta de vierme, printre paduchi, sobolani, in intuneric si frig., intre catuse, lanturi si zabrele, intr-un spatiu al degradarii, al "mucigaiului".

Versurile nu mai sunt scrise cu "unghia ingereasca" (rod al inspiratiei divine, ca la romantici), pentru ca ea "s-a tocit" si a fost lasata sa creasca, ci cu "unghiile de la mana stanga ", devenite in intunericul inchisorii "ghiare" (semn al unei poezii moderne, noncomformiste). Actul poetic este o

cazna indelungata savarsita in singuratate si intuneric, nu o simpla "potrivire" a cuvintelor. "Stihurile", adica poezia sa in general, implica un efort uman considerabil (mai notabil decat al evanghelistilor ajutati de divinitate prin animalele sacre simbolice: taurul, leul, vulturul), invingand efemerul omenesc: timpul {,fara an"), moartea ("de groapa") si instinctele ("de sete de apa", "de foame de scrum"). "Mana stanga" este, insa, si un semn al demonicului, in antiteza cu cea dreapta, "ingereasca", semn al divinului. Poezia argheziana este o pendulare intre divin (vezii "psalmii") si demonic (vezi Flori de mucegai) in care umanul este, cand subestimat ("flori de mucegai"), cand supraestimat ("Cantare omului").