Ciclul de poezii "Flori de mucigai" (1931) este o consecinta a scurtei perioade de detentie suferite de poet in perioada 1918-1919. Poezia definitorie pentru acest volum este chiar aceea situata la inceput, cu titlu omonim, "Flori de mucigai", o ars poetica pe tema esteticii uratului promovate de Tudor Arghezi prin creatii de incontestabila valoare artistica. Lumea carcerala, restrictiva, a celor patru pereti, este surprinsa de poet cu o irepresibila atractie pentru detaliu. Sentimentul predominant este cel al singuratatii, iar tonul nu este de revelatie, ci dimpotriva, de adancire intr-un univers al tenebrelor, pentru ca, dupa cum singur afirma poetul, intregul sau zbucium existential s-a consumat

"Pe intuneric, in singuratate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat imprejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan".


Lumea tenebrelor, a Tartarului, releva, in note de clarobscur, chinurile osanditilor in spatiul intunecat al recluziunii fortate, improprii creatiei artistice, unde mijloacele de scris sunt rudimentare: in aceasta lume inchisa nu mai patrund nici o soapta, nici un zambet, nici o lumina, iar versurile sunt scrise cu o unghie "ingereasca", "cu unghia pe tencuiala
Pe un perete de firida goala".

Timpul pare sa-si piarda, la randu-i, dimensiunea cunoscuta, pentru ca stihurile sunt "rara an", ceea ce inseamna ca asistam la o relativizare, la un inceput al nesfarsitului. Singurul sentiment ce domneste in tot acest spatiu este cel al mortii: stihurile sunt "de groapa", de apropiere de lumea cealalta, distrugatoare de forme omenesti, supuse unor privatiuni extreme, exprimate prin metafore cutremuratoare, "sete de apa" si mai ales "foame de scrum".

Treptat poetul coboara dinspre angelic spre demonic, pentru ca "unghia ingereasca" i s-a tocit, ea si-a pierdut puterea. Imaginea expresionista a lumii decazute, formate dintr-o multime de "anges dechus", contureaza imposibilitatea de inaltare in sferele celeste. Titlul poeziei este simbolic: daca florile pot simboliza puritatea, organicul necuprins de groaza materiala, mucegaiul este expresia proprie a decaderii, a afundarii in groapa comuna. Antiteza din care se construieste titlul poate semana cu antiteza din "Florile raului" ale poetului simbolist francez Charles Baudelaire. Evanghelistii ce descifreaza absolutul, in numar simbolic de trei (treiul mai semnifica si Trinitatea Divina), sunt in opozitie totala cu cel trimis intr-un univers concentrationar, unde nimic nu se intrupeaza din nimic, iar degradarea totala si extinctia sunt fenomene frecvente. Ideea de stihuri ce nu mai cresc, ce se compun ca un recviem al mortii, in opozitie cu lumina inmagazinata in flori, aduce aminte de "Estetica uratului" (1853) a lui K. Rosenkranz. Uratul este opozitia divinului, o modalitate de anihilare a conditiei originare. Uratul se cere a fi reparat: o noua invadare a lumii inseamna o renastere a ei.



Ca urmare, uratul exista, ca modalitate de manifestare a esteticului, nu neaparat din dorinta de diversitate, cat mai ales ca o forma apriorica de manifestare a frumosului. m1m8312mq23qpo
Elementele spatiului recluzator presupun o denudare a fiintei de omenesc: orice spatiu inchis depersonalizeaza pe detinut, il coboara la o conditie inferioara. Carnalul, grotescul predomina in lumea plina de mocirla, catuse, lanturi, zabrele, paduchi, sobolani, mucegai, intuneric. insusi mucegaiul este un simbol al fiintelor minuscule, bacterii ce lucreaza entropie, pentru destramarea intregului, pentru reducerea ordinii la dezordine, a omogenului in "scrum", in "sete de apa".

"Ploaia" revine, precum la poetii simbolisti, nu ca mijloc de purificare, ci de potentare a descompunerii, a transformarii locului in ruine. Dar "persistenta memoriei", ca sa folosim titlul unui celebru tablou al lui Salvador Dali, ramane, memoria se cere a fi impartasita, de aceea, in ordine fireasca, apar "unghiile de la mana stanga", ce fac ca durerea poetului sa se exacerbeze, sa devina enorma.
Frumusetea este devorata de lumea abstracta a haosului: in "Ion Ion", trupul flacaului mort, "frumos" este intins impudic, "gol pe piatra", sugerand instrainarea de lume, de concret, de material. Frumusetea nu rezista in spatiul Tartarului, pentru ca menirea acestuia este tocmai de a permite experientele cele mai oribile, grotesti, deformarile cele mai mari cu putinta. "Cantecul mut" denumeste, printr-un oximoron, lumea ce nu poate vorbi, ce incearca sa ajunga la cer, dar nu mai reuseste:

"La patul vecinului meu
A venit azi noapte Dumnezeu.
Cu toiag, cu ingeri si sfinti", pentru ca imaterialul nu poate fi atins, la fel cum nu poate fi atinsa "frumoasa fara corp" a lui Mihai Eminescu. Singura posibilitate este aceea de a vedea cerul instelat, prin gratii, prin zabrele, o alta ingradire a spatiului:

"Zabrelele s-au indopat cu faguri de cer
Si atarnau candele de stele
Printre ele.
Ferestrele inchise
S-au acoperit cu ripide si antimise,
Si odaia cu mucegai
A mirosit toata noaptea a rai."

("Cantec mut"), semn ca, dupa ce sublimarea corpului fizic a avut loc, atingerea inefabilului transforma spatiul intr-un loc sacru, hierofania determinand schimbarea proprietatilor "lumii inguste".



Faptul ca, in "Flori de mucigai", poetul scrie stihurile "cu mana stanga" ar putea fi simbolic, el sugerand schimbarea valorilor unei lumi ce se voia divina, dar, din pacate, nu este decat o copie nereusita, grosolana, a celei celeste.i