Poezia "Lingoare", aparuta in volumul "Cuvinte potrivite", este o expresie noua, chiar inedita, a invaziei sentimentului erotic, de o pregnanta neobisnuita de semne, adevarata boala, "lingoare", care, in universul domestic arghezian, alarmeaza intreaga familie:

"Fata noastra e bolnava,
Fata mea si-a dorului.
in varful piciorului
A-ntepat-o cu otrava
Spinul prins de crini si laur."

Discursul liric este sustinut de tatal-poet, interlocutori pot sa fie si ceilalti membri ai familiei, mama fara indoiala (fata e a "noastra"), atmosfera este de surpriza si de miracol in fata misterului fenomenului erotic, de ingrijorare optimista pentru noile avataruri ale fiintei. Decizia, diagnosticul neobisnuitei maladii, se anunta inca din incipitul poeziei, infatisand personajul feminin in ipostaza duala, "fata mea si a dorului", expresie a unei tranzitii firesti de la apartenenta exclusiva a familiei in care se afla la trecerea catre chemari subtile ale fiintei, ale dorului ce isi cere fara intarziere drepturile varstei adolescentine. imbolnavirea fetei este motivata alegoric, prin ratacirea nostalgica in natura, in cautari nestiute:

"in varful piciorului
A-ntepat-o cu otrava
Spinul prins de crini si laur".


Vocea lirica se adreseaza apoi direct fetei cuprinse de ciudata boala, discursul luand calea unei gingase si subtile admonestari, conturand o intreaga strategie de aparare in fata vrajei neobisnuite a intempestivului sentiment:

"Fata, nu ti-am spus sa pui
Ghetele cu bot de aur,
Sesu-n turn sa ti-l incui,
Sa-ti farmeci cararile,
Sa te joci cu Duhul Sfant
Si numai cu zarile
Sa te reazimi de pamant?".

Arghezi enunta, cu suavitate, un ritual erotic ingenuu, in care include coturnii fermecati ai basmului si cararile presarate cu semne de intoarcere, izolarea romantica in turnul solitudinii si aspiratia catre inalt si orizonturi deschise, fara limite terestre. Pentru ca fata sa se fereasca de invazia iubirii, vocea anonima a comunitatii recomandase ritualuri magice, descantece cu flori de camp, ca in vraja unei nopti de Sanziene, sub lumina blanda a stelelor:

"Nu ti-am spus eu, la calcai,
Sa pui floare de sulfina
Si, ca steaua, sa mangai Ghimpii, spinii de lumina?".


Noul sentiment trebuie pregatit ca o inaltare la cer, intr-o decantare pura de sc-ve pamantene, fata devenind un simbol al frumusetii celeste, chiar daca trecatoare, separata insa de cea telurica:

"Sa fii floarea ce-si desparte
Frumusetea de tarana
Si sleieste sus departe, Viata ei d-o saptamana?
Nu ti-am spus, seara si-n zori,
Toate, de cate trei ori?".

t3p3815tg63mic


Portretul fetei "bolnave" de acest sentiment erotic desavarsit este emblematic pentru o liniste demna de tablourile lui Botticelli:

"(Fata zace-n pat bolnava,
Gingasa si somnoroasa,
Ca pe-o tava
De argint, o chiparoasa.)".

Aceasta secventa poetica, care introduce alta privire, neutra parca, in spatiul poeziei, face trecerea catre un portret ideal, pe care poetul-demiurg il alcatuieste fetei indragostite, folosind, in sens mioritic, elemente pure ale naturii, terestre si uranice:

"Caci nu fui de la-nceput
Ca sa te fi fost facut,
Eu, cu degetele mele,
Din luceferi si inele!".

Arhetipul feminin se naste ca Afrodita din frumusetile neobisnuite ale naturii, fiecare componenta a firii contribuind cu podoabele cele mai alese, infatisate printr-o succesiune in cascada a figurilor de stil, intr-o revarsare a abundentei:

"Ti-as fi pus, ca sa nu suferi,
Pleoape zmulse de la nuferi,
Ochi cate un bob de roua,
Licurici in luna noua.
Sanii, ca doi pui de mierla,
I-as fi pus in cate-o perla.
Si de fiece obraz
Un rubin ori un tdpaz
M-as fi dus sa-l vad cum tese
Soarele prin frunze dese,
Cum izbeste-n piatra raul
Si s-ascult cum creste graul,
Cum isi pune largul vant
Aripile pe pamant.
Si din tot acest stiut
Ceas cu ceas te-as fi cusut,
Si drept suflet ti-as fi pus
Sabie cu varf in sus."



Portretul fetei este o sinteza exemplara de frumuseti, trupul parand a se naste dintr-un echilibru desavarsit al celor patru stihii ale naturii. Sufletul este de origine divina, dat tocmai de metafora "Sabie cu varf in sus", simbol ascensional consacrat de arhetipologia imaginarului poetic.
Strofa ultima ii atesta insa apartenenta la spatiul teluric, obisnuit, cu tot ce inseamna omenesc:

"Dar de stai si te gandesti,
Mai bine sa fii cum esti,
Sa te-ntepi, sa te strivesti,
Prin bucate pamantesti."