Primul "Psalm" arghezian exprima o premonitie si o predestinare, inclinatia poetului de a atinge, prin lira sa, marile teme ale cunoasterii, ramase apanajul unei divinitati care s-a abstras sferei umane. Poetul, cutremurat de viziuni angelice, nazuieste sa dea glas atitudinii sale, simtind inzestrarea cu harul divin al cantarii:

"As putea vecia cu tovarasie
Sa o iau partasa gandurilor mele
Noi viori sa farmec, noua melodie
Sa gasesc - si stihuri sprintene si grele."

Este insa la mijloc si o revolta incipienta, inclusa de Arghezi inca din primul psalm, o tendinta de substituire a unei divinitati absente, tot mai mult departata de creatia sa cea mai importanta, omul. Gandurile sublimate la rang de Logos creator de lume isi cauta un mijloc de expresie, prin stihuri sprintene sau grele, lauta devenind un instrument magic, capabil sa surprinda inalta muzica celesta:

"Orisicum lauta stie sa graiasca,
De-o apas cu arcul, de-o ciupesc de coarde.
O nelinistita patima cereasca
Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde."

in ea se afla chiar puterea orfica a intoarcerii din moarte:

"Stiu ca steaua noastra, agera-n Tarie,
Creste si asteapta-n scripca s-o scobor.
Port in mine semnul, ca o chezasie,

Ca am leacul mare-al mortii tuturor."


Avand acces la o realitate magica, poetul ar putea sa depaseasca granitele cunoasterii umane limitate, sa construiasca alta lume, in care moartea sa fie depasita. Steaua "agera-n Tarie" este un simbol al eternului, pe care "nelinistita patima cereasca" si puterile cantecului ce il substituie pe cel divin il poate atinge.

Este insa un demers absolut voluntar, singular, chiar o sfidare la adresa divinitatii, poetul nefiind smerit, nici dispus sa imparta gloria cantecului si bunurile scumpe cu Dumnezeu:

"Pentru ce, Parinte,-as da si pentru cine
Sunetul de-ospete-al bronzului lovit?
Painea nu mi-o caut sa te cant pe tine
Si nu-mi vreau cu stele blidu-nvaluit."

Nici femeia nu va fi dusa ca ofranda cerului:

"Trupul de femeie, cel imbratisat,
Nu-l voi duce tie, moale si balan;
Numai suferinta cerului, pacat
Nu-i cu ea sa turburi apa din Iordan."

Poetul isi doreste, in schimb, dupa ce a avut puterea cunoasterii, un destin obisnuit, semnul cel mai inalt al sfidarii:

"Vreau sa pier in bezna si in putregai,
Nencercat de slava, crancen si scarbit.
Si sa nu se stie ca ma dezmierdai
Si ca mine insuti tu vei fi trait."