Arghezi incearca sa elimine aceasta tacere grea care il inconjoara, prin alungarea singuratatii:

"Nu lua in seama cantecele grele
Cu care turbur linistea de-apoi.
Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi
Si canta moartea-n trambitele mele."

Metaforele ce apar in versurile "Psalmului" 8 sunt o sinteza a singuratatii extreme a omului in fata dumnezeirii. Cantecele grele ar putea fi o expresie a durerii eterne a omului, incapabil sa-si faca auzita vocea pana in spatiile sacre. Damnarea omului alungat din Paradis pare sa fie, pentru Arghezi, un fenomen permanent, pe care nimeni nu-l poate opri. Linistea de apoi semnifica izolarea in care se retrage Dumnezeu dupa Creatie, idee, bineinteles, paradoxala, pentru ca divinitatea nu-si poate permite nici un moment de odihna, fiind principiul etern, iii acelasi timp miscare si incremenire atemporala, factor generator al miscarii universale.

Leacurile "vechi pentru dureri mai noi" gasite de poet sunt insuficiente pentru indreptarea lumii pe un nou fagas. Poetul nu face altceva decat sa-si strige durerea nemarginita, sa gaseasca o speranta acolo unde aceasta nu poate fi gasita. Versul ultim demonstreaza ca incercarea a fost in zadar, psalmistul ramanand exilat in locul jos, simbol al infernului, fara ascendente divine, in ses. Sesul se opune, de altfel, muntelui, iar incercarea eului liric este simbolica, pentru ca el nu reuseste sa scape din temnita lumii sale, se impotmoleste tocmai in stapanirea Logosului, determinant in dobandirea ascendentei sacre.
Psalmistul construieste o poetica a disperarii omului inchis intre patru zari, intr-un ocol din care nu mai poate sa scape:

"Pribeag in ses, in munte si pe ape,
Nu stiu sa fug din marele ocol.
Pe cat nainte locul mi-e mai gol,
Pe-atat hotarul lui mi-i mai aproape."

Este ipostaza unei fiinte disperate, incapabila sa primeasca puterea divina, |a?o simta, pentru a se elibera dintr-un taram inchis, lipsit de perspectiva. Cautatorul de absolut dcvine un pribeag intr-o inchisoare greu observabila, constituita dintr-un spatiu curbat in sine, circular, inchis, de unde iesirea este imposibila. Timpul curge si el unidimensional, doar dinspre trecut inspre viitor, fara a se putea naste din sine insusi.

Lumea tridimensionala este limitata, supusa unei legi restrictive: psalmistul pribeag, urmarind cele trei forme de relief, observa granite de care nu mai poate trece, mereu intoarse catre punctul de plecare:

"Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe,
Marea ma-nchide, lutul m-a oprit.
Am alergat si-n drum m-am razvratit

Si n-am scapat din zarea marei stepe."

Marea stepa este o metafora a existentei aplatizate, cu orizonturi incerte, inchise, reliefand desertaciunea existentei umane, a lumii, lipsita de semne hierofanice etern asteptate. Stepa inseamna uscaciune, lipsa de viata: omul, nefiind insufletit de puterea divina, nu poate trece de limitele sale, nu poate aspira la inaltare. Piscul constituie puiu m I de inflexiune spre inalt, spre necunoscut, dincolo de care se afla porti spre absolut, spre cunoastere ti sacralitate, niciodata gasite sau atinse.

Psalmistul nu poate scapa de temnita vietii reale, se simte prizonier in realitatea obisnuita, careia nu ii gaseste puncte de iesire:

"Sunt prins din patru laturi deodata,
Si oricat m-as maguli biruitor,
Cunosc ce rani si-anume unde dor
Si suferinta mea necautata."

in acest spatiu oprimator, el a dobandit experienta cruda a vietii, cu ritmuri tot mai accelerate catre intunecarea finala:

"Din vitejii si biruinti trecute
Am castigat puterea, ce-a ramas:
Nu mai strabat destinul meu la pas,
Ci furtunos de-acum, si iute."

Roata temporala se invarte mai puternic pentru omul supus vitregiilor sortii. Nici cantecele nu pot ascunde aceasta stare de izolare, lipsa de speranta, in final ruga sa catre Dumnezeu asezandu-se sub semnul inutilitatii:

"Nu lua in seama cantecele grele
Cu care tulbur linistea de-apoi.
Sunt leacuri vechi pentru dureri mai nui
Si canta moartea-n trambitele mele."


Tente si motive ale poeziei "Psalm 8 (Pribeag in ses, in munte si pe ape)"
.  Singuratatea omului in fata evenimentelor ireversibile ale lumii: moartea, bolile, limitele biologice ale omului ca fiinta ganditoare.
. Lumea vazuta ca o imensa inchisoare, inscrisa in metafore de efect, "ocol" si "marea stepa".


. Piscul, vazut ca o granita a taramului celest, inchizand spatiul in sine insusi, curbandu-l , determinandu-l pe psalmist sa se miste in cerc, intr-un univers cu dimensiuni limitatoare.
. Cantul de jale al omenirii supuse aceleiasi trude anonime, trecerii prin calvarul existentei cotidiene.
.  Lumea vazuta in antiteza cu un paradis ipotetic, cautat dincolo de granitele marii stepe, inchisa in ea insasi.