Si acesta este un psalm al acuzarii; poetul invinuieste, in "procesul Creaturii impotriva Creatorului, facand apologia acuzatului-acuzator" (Nicolae Balota), pe insusi Dumnezeu de imaginea eronata, antropomorfa, simplista, pe care si-a creat-o in randul oamenilor:

"Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga
Desertaciunea lor de vis si lut,
Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut
Si ca purtai toiag si barba-ntreaga."

Faptura umana percepe dumnezeirea, pe acest deus absconditus ce nu se reveleaza in adevarata infatisare si maretie, numai sub semnul maniei divine, al pedepsei:

"Te-ai aratat adeseori fapturii
Si-ntotdeauna-n haine de-mparat,
Amenintand si numai suparat,
Ca se sfiiau de tine si vulturii."


Refuzand cunoasterea sacra, Dumnezeu se refugiaza intr-o transcendenta eronata:


"in Paradisul Evei, prin padure,
Ca si in vecii tristi de mai tarziu,
Gura ta sfanta, toti Parintii stiu,
Nu s-a deschis decat ca sa ne-njure."

Ruga poetului devine patetica, una dintre cele mai frumoase litanii ale "Psalmilor" arghezieni:

"Doamne, izvorul meu si cantecele mele!
Nadejdea mea si truda mea!
Din ale carui miezuri vii de stele
Cerc sa-mi inghet o boaba de margea."

, indemnand la cunoastere, la prezenta certa, la speranta, prin vedere directa, in randul oamenilor, entitatea divina fiind datoare sa confirme ca se afla peste tot si in toate:

"Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire
Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti,
Esti ca un gand, si esti si nici nu esti,
intre putinta si-ntre amintire."