Tudor Arghezi, fire damnata, cuprinsa, in acelasi timp, de aspiratia divinului, inalta in acest psalm o ruga disperata lui Dumnezeu:

"Te dramuiesc in zgomot si-n tacere
Si te pandesc in timp, ca pe vanat,
Sa vad: esti soimul meu cel cautat?
Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere."

Fiinta divina este pandita cu obsesia vanatorului de revelatii hierofanice, de sfintenie, de atingere a absolutului. Pentru a atrage atentia lui Dumnezeu, foloseste toata gama sonora a existentei, atat zgomotul, cat si tacerea. Poetul comite chiar blasfemia de crima, aceea de a ucide visul "din toate, cel mai frumos", pe care, intr-o clipa de revolta, sa-l doboare "din cer gramada".

d5e544de73fqz
Dumnezeu este instanta suprema pe care poetul o cauta cu obstinatie, "Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada."


Cautarea poetului este indarjita, o incercare de a atinge culmile absolutului, de a contura dimensiunile existentiale ale transcendentului. Dumnezeu este pentru Arghezi un deus absconditus, un demiurg care isi poate permite nonexistenta, dar si un panteism identificabil in elementele cele mai marunte ale firii:

"Ca-n oglindirea unui drum de apa,
Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti;
Te-ntrezarii in stele, printre pesti,
Ca taurul salbatec cand se-adapa."

Panda vanatorului este totala, vanatul divin fiind comparat cu un animal salbatic, cu un taur, simbol al fortei si al sacrului.

Lumea constituie "marea ta poveste", a lui Dumnezeu, vazut ca o intruchipare a tot ceea ce este:

"Singuri, acum, in marea ta poveste,
Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!»".

Poetul nu cere decat o dovada simpla, tangibila a existentei lui Dumnezeu, nu atat din spirit de aventura, cat pentru a elimina singuratatea existentiala a omului.