Una din coordonatele poeziei filozofice argheziene este raportul dintre om (poet) si divinitate. Omul, fiinta rationala, este intr-o permanenta cautare a lui Dumnezeu care, insa, refuza a se arata. Dramatica si inversunata cautare a unui Dumnezeu materializat a fost traita nu doar in planul fanteziei poetice, ci chiar in plan biografic (Arghezi a fost diacon, calugar, a facut studii teologice in Elvetia) si ea strabate ca un fir rosu intreaga sa creatie de la "psalmii" din Cuvinte potrivite (1927), Icoane de lemn, Poarta neagra, (1930), pana la ultimele sale volume (Ritmuri, 1966; Noaptea, 1967). Arghezi este o personalitate contradictorie, mutabila, in sufletul careia alterneaza atitudini opuse ("sunt inger, sunt si diavol"... Portret), astfel ca Serban Cioculescu vorbeste despre "coexistenta notelor opuse": spiritual - material; angelism - demonism, puritate-abjectie; impacare - razvratire.

Astfel, "psalmii" (un numar de poezii purtand acest titlu) nu sunt niste imnuri religioase, niste laude, invocatii la adresa divinitatii (asa cum apar in Biblie), ci rezultatul unei cautari sufletesti cauzate de solitudine. Arghezi nu e un mistic care sa accepte dogma "fara a cerceta", ci un om care vrea sa inteleaga logic religia. Ambitia ratiunii de a patrunde in lumea transcedentala este, insa, o jjgnire adusa lui Duimnezeu, o greseala, o zadarnicie (vezi finalul poeziei intre doua nopti: "O stea era pe ceruri. In cer era tarziu"). Aspiratia religioasa este specifica spiritului arghezian, chiar daca, uneori, el a atacat clerul, biserica (Icoane de lemn), pentru ca el cauta d5v2221dn26mtn certitudinea unui Dumnezeu necesar (nu numai in psalmi, ci si in Carticica de seara, Hore, romanul Ochii Maicii Domnului, alte poezii din Cuvinte potrivite etc.)- Chiar si in Flori de mucegai apare umbra divinitatii.

Sufletul arghezian se sfasie intre doua atitudini contrare:
-  credinta, supunerea, foamea de absolut, idealismul si
-  tagada, nesupunerea, revolta, necredinta, materialismul. Cautarea "darza" si "fara de folos", "panda_n in timp", "vanatoarea" divinitatii se transformacateodata in descurajare (intre doua nopti) sau in groaza (Duhovniceasca). in aceasta relatie cu dumnezeirea, gama de sentimente este variata, de la accente de slava

("Doamne, izvorul meu si cantecele mele !
Nadejdea mea si truda mea !),

la starea de tortura

(" Tare sunt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat in campie...");

de la implorare

(" Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des"),

la nerabdare

(" Si te slujesc, dar, Doamne, pana cand ?" )

si pana la repros ("De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura")... indoiala poetului ("Pentru credinta sau pentru tagada
Te caut darz si fara de folos") ar putea fi risipita doar printr-o certitudine materiala ("Singuri acum, in marea ta poveste /Raman cu tine sa ma mai masor

Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu:

"Este !" /sau, in alt psalm : "in rostul meu tu m-ai lasat uitarii
Si ma muncesc din radacini si sanger.
Trimite, Doamne, semnul departarii, /Din cand in cand cate un pui de inger." ).

Cateodata, pare ca negarea lui Dumnezeu este definitiva, pentru ca, dupa cutezanta pacatoasa de a-l vana,

("Cercasem eu, cu arcul meu
Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!
Talhar de ceruri imi facui solia
Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria - Psalm) se ajunge la resemnare (" Vreau sa pier in bezna si in putregai, /Ne-ncercat de slava, crancen si scarbit. /Si sa nu se stie ca ma dezmierdai
Si-n ca-n mine insuti tu vei fi trait" - Psalm) si la invectiva ("Ai vazut cum Dumnezeu ne pacaleste /De ne trec lucrurile printre deste ?
Ce siret! Ce calic ! Ce tertipar ! /Pune-un lucru tot in alt tipar" -Ai vazut ?).

In ultimul psalm, cel din 1959, poetul isi anunta hotararea de a nimici iluzia divinitatii ("inversunat de piedici, sa le sfaram imi vine I Dar trebuie, -mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine"). Aceasta, dupa ce, in 1956, parea ca gasise un raspuns la chinuitoarele sale intrebari existentiale prin volumul Cantare omului, in care aduce un elogiu ratiunii umane (Cel ce gandeste singur}.
In Psalmistul singuratic poetul se intreaba asupra nedreptatilor lumesti ("un om pe alt om ucide. E drept ?"), acuzandu-l pe Dumnezeu ca a facut lumea "intr-un ceas de scarba divina, mestecand scuipatul cu tarana "(Musca si Coco).
Eugen Simion remarca patru acceptiuni ale ideii de dumnezeire la Arghezi:
- religioasa, in sensul panteist popular; divinitatea aflandu-se in rostul adanc al lucrurilor;
- gnoseologica, in sens filozofic; divinitatea fiind adevarul absolut spre care tinde fiinta umana;
- etica, in sens moral, deci; divinitatea insemnand binele absolut, aspiratie umana; - estetica, divinitatea insemnand frumosul absolut, visul "din toate cel frumos" al omului;
Negasirea lui Dumnezeu nu duce, insa, la ateism, ci la panteism. Cerul ramane mut din cauza ca divinitatea se afla in natura ("Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire
Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti. /Esti ca un gand, si esti si nici nu esti
Intre putinta si-ntre amintire" - Psalm).
Asadar, la Dumnezeu nu se poate ajunge pe calea simturilor, ci doar prin gand. ("Eu, totusi, sluga veche a Domnului raman " - Psalmistul).