(23.05.1880-14.07.1967)


Tudor Arghezi s-a nascut in Bucuresti, iar numele sau adevarat este Ion N. Theodorescu. Parintii sai, Maria si Nae Theodorescu, erau mici comercianti si duceau o viata modesta.

Arghezi urmeaza cursurile liceului Sf. Sava intre 1891 si 1896. Debutul sau literar are loc in anul 1896, cand, sub indrumarea lui Alexandru Macedonski, publica versuri in Liga ortodoxa, semnand Ion Theo. La varsta tineretii depline se calugareste, retragandu-se la Manastirea Cernica, de langa Bucuresti (1900-1904).

Dupa 1905, timp de aproape cinci ani, calatoreste prin Europa, studiind, petrecandu-si viata prin manastiri, audiind cursuri universitare. Se stabileste pentru catva timp in Franta, la Manastirea Cordelierilor. Locuieste la Geneva, unde lucreaza intr-un atelier de bijuterii (face dinti de aur, inele si capace de ceasuri). in 1909 viziteaza Italia. Reintors in tara, incepe inca din 1910 o sustinuta activitate publicistica, scriind versuri, pamflete, articole polemice in revistele Facla, Viata romaneasca, Teatru, Rampa s.a.

Ca si Slavici, in timpul razboiului de reintregire (1916-1919), Arghezi se declara pentru neutralitatea Romaniei, din care cauza va fi acuzat de tradare si intemnitat pentru doi ani la Vacaresti.

In 1927 ii apare primul volum de versuri: Cuvinte potrivite.

In anul urmator, initiaza o minirevista de satira - Bilete de papagal, care se va bucura de prestigiu in viata culturala interbelica. in 1929 editeaza prima carte de proza: Icoane de lemn, iar in 1931 apare volumul de versuri Flori de mucigai, capodopera liricii sale.

Din acest moment, aparitiile editoriale sunt numeroase; scrie versuri, dar si proza, romane lirico-satirice, precum Cimitirul Buna-Vestire (1936).


In preajma si in timpul celui de-al doilea razboi mondial, scrie pamflete extrem de violente, multe cu mesaj antifascist, ceea ce face ca Arghezi sa fie inchis (mai intai la Bucuresti, apoi in lagarul de la Tg. Jiu), din 1943 pana in 1944.
Dupa instalarea comunismului, o perioada scurta se retrage din viata publica, apoi colaboreaza cu regimul represiv.

Este distins cu titluri si premii, primit in Academia Romana, sarbatorit ca poet national. Scrie poezii angajate (1907 -peisaje, Cantare omului), conformandu-se programelor dictaturii.
Tudor Arghezi s-a stins din viata la 14 iulie 1967, fiind inmormantat in gradina casei sale din str. Martisor. Cuvinte potrivite: Testament (poem programatic) (1927)

1.   Poezia Testament este un text programatic, in care poetul isi expune conceptia artistica.

2.  Arghezi considera ca orice poet trebuie sa-si asume organic poezia inaintasilor si abia dupa aceea sa creeze ceva nou.

3.  Teinele de inspiratie sunt, dupa parerea lui Arghezi, inepuizabile.

4.   Mesajul operei artistice este camuflat in simboluri si in imagini care incanta sufletul, fascineaza si modeleaza subtil mentalitatile cititorului.

5.   Limbajul artistic trebuie sa se intemeieze pe limba vorbita.

Tema
Textul liric transpune o viziune artistica noua.

Continutul
Poezia Testament este o arta poetica, deoarece aici sunt cuprinse toate ideile esteticii argheziene: conceptia despre poezie si despre misiunea artistului. Sub aspectul continutului artistic, Arghezi sustine urmatoarele idei: arta trebuie sa transmita un crez, o atitudine fata de lume (Dumnezeu de piatra); orice poate deveni poezie, adica sursa de inspiratie este infinita, iar poetul poate transfigura toate aspectele existentei; mesajul operei artistice este camuflat in simboluri si in imagini care incanta sufletul, fascineaza si modeleaza subtil mentalitatile citito­rului (Domnita sufera in cartea mea).


In ceea ce priveste expresia artistica, poetul propune urmatoarele innoiri: poetizarea limbajului comun prin imbinari sintagmatice insolite (cuvinte potri­vite); conservarea caracterului pitoresc si evocativ al cuvantului convertit, prin context, in imagini seducatoare si chiar livresti; mecanismul creatiei functioneaza printr-un act inspirat, dar si prin truda (slova de foc si slova faurita).

Comentariul

Incepand cu Arghezi poezia noastra se schimba. El este cel care a fugit de pe cruce, asadar un insurgent care refuza atitudinea tragica in poezie si care coboara actul creativ printre preocuparile domestice. Mecanismul desolemnizarii artistice (sub influenta caruia evolueaza intreaga poezie romana, de la el pana la postmo-dernisti) este minutios expus in poezia Testament, care deschide volumul de debut al poetului - Cuvinte potrivite (1927).

Constient de rolul important pe care il are in literatura, Arghezi isi numeste opera o treapta, un moment de rascruce, ale carui radacini se gasesc in epoca romantica (noaptea razvratita): Cartea mea-i, fiule, o treapta. Sensul pe care il ia aici cuvantul carte este lamurit in secventele Asaz-o cu credinta capatai /Ea e hrisovul vostru cel dintai, in care apare clar ideea de carte capitala, care deschide o etapa. Afirmatia nu este emfatica, avand in vedere ca poezia argheziana marcheaza inceputul liricii moderne, prin innoiri fundamentale, primele de la Eminescu, ceea ce ii da dreptul sa-si numeasca opera carte a inceputurilor.
Poetul are credinta ca orice artist intemeietor de scoala literara trebuie sa-si asume organic scrierile inaintasilor. La nivelul textului, ideea apare sugerata de imaginea de osuar, pe care a remarcat-o Calinescu: cartea sa este, de fapt, a robilor cu saricelepline /De osemintele varsate-n mine. Si pentru ca isi recunoaste coborarea din romantici, face si precizarea: In sara razvratita care vine
De la strabunii mei pana la tine... Sintagma sara razvratita trimite fara echivoc la poezia romantica ale carei insemne sunt nocturnul si revolta. Asadar, poezia lui Arghezi se ridica pe temelii solide, viziunea generala si mijloacele artistice sunt insa noi.



In ceea ce priveste continutul artistic, el reia in replica o idee eminesciana, anume ca poezia trebuie sa aiba substanta (tarana cea grea), si o completeaza spunand ca aceasta substanta se sprijina pe un crez solid care recladeste sintetic toate combustiile si dorintele neimplinite ale inaintasilor: Am luat cenusa mortilor din vatra
Si am facut-o Dumnezeu de piatra.

Cat priveste tematica, Arghezi porneste de la ideea ca orice aspect al realitatii poate deveni poezie: Din bube, mucigaiuri si noroi Iscat-am frumuseti si preturi noi. Important ramane doar ceea ce transmite scrierea. Or, mesajul unei poezii se intemeiaza pe experienta totala a artistului, dar si pe educatia lui etnica. in textul poetic sunt camuflate, adeseori, sentimente si trairi generale:

Durerea noastra surda si amara I O gramadi pe-o singura vioara I Pe care, ascultand-o, a jucat I Stapanul, ca un tap injunghiat. Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte I Si izba-veste-ncet, pedepsitor I Odrasla vie a crimei tuturor.! E-ndreptatirea ramurei obscure,
Iesita la lumina din padure I Si dand in varf ca un ciorchin de negi,
Rodul durerii de vecii intregi.

Imaginea stapanului a carui atitudine este dictata de vioara poetului reprezinta
0 metafora a cititorului, caci in final, Arghezi spune ca literatura este scrisa de rob si citita de domn, clarificand asfel relatia artistului cu lumea.

Este vorba aici despre rostul artei de a desfata, de a inalta cititorul la conditia de stapan; dar aceasta desfatare modifica individul, arta strecoara subtil in sufletul receptorului ei senti­mente, impresii si, in cele din urma, creeaza atitudini. Imaginea frumoasa si inofensiva a domnitei care leneveste pe canapea ascunde experiente care nu pot fi impartasite fara a lasa urme decisive in subconstientul cititorului, genereaza sugestii care imerseaza lin, dar sigur in mintea lui.

Orice act artistic porneste din trairi tragice, caci creatia reprezinta un mod de confruntare a fiintei cu limita, cu destinul si se cladeste pe acumularile indelungi ale unei colectivitati. Atitudinea artistului este determinata direct de educatia etnica, de mentalitatile poporului din care face parte. Rostul poetului este de a sintetiza emotiile lumii sale (Durerea noastra surda si amara
O gramadii pe-o singura vioara), idee formulata si de Ion Barbu aproape in aceeasi termeni: Poetul ridica insumarea de harfe resfirate.... Aceste emotii, chiar cand este vorba despre bucurie, iubire, extaz mistic, izvorasc din aspiratii adanci, prin intermediul carora omul incearca sa-si depaseasca situatia de muritor, iar poezia reaminteste prin forta ei estetica insasi situarea omului in univers si in istorie. De aceea consideram ca imaginea [...] ascultand-o, a jucat
Stapanul, ca un tap injunghiat, face aluzie prin chiar semantismul comparatiei la radacinile tragice ale artei, la tragedia antica, in speta.
Rod al experientei de veacuri, poezia acumuleaza nemultumirile, neimplinirile ori efectele interdictiilor imprimate in subconstientul unei colectivitati. Arta este un mod de rabufnire si eliberare motivata istoric: Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte
Si izbaveste-ncet, pedepsitor
Odrasla vie a crimei tuturor. Urmarile repetatelor refulari impuse de istorie si de viata se incheaga si urca in lume prin intermediul creatiei, ele devin flori de mucigai - metafora prin care Arghezi defineste uratenia realitatii sublimata in arta; aici ideea este sugerata prin compa­ratia ca un ciorchin de negi, care atenueaza sensul monstruosului (negi) prin imaginea tonica a rodului bogat (ciorchin). Aceasta idee estetica apare si la alti poeti contemporani cu Arghezi. T. S. Eliot spune chiar ca raul nu poate fi ascuns: cadavrul celui ucis, ingropat in gradina, va lastari intr-o zi.
Arghezi aduce cele mai spectaculoase innoiri in planul expresiei artistice, anuntate in poezia Testament. El poetizeaza limbajul comun (cu-ndemnuripentru vite) prin combinatii lingvistice noi si socante, definindu-si jocul sintagmatic printr-o formula care da titlul volumului de debut - cuvinte potrivite. in poezia Testament anunta succint: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite.../Si framantate mii de saptamani
Le-am prefacut in versuri si icoane /Facui din zdrente muguri si coroane. Aceasta va fi preocuparea de capatai a poetului, care nu numai ca anunta cum crede ca pot fi schimbate modalitatile de realizare poetica ci chiar asa si face. De pilda, el asociaza prospetimea fiintei tinere cu netezimea unei corcoduse; comparatia pare neserioasa si chiar vulgara, dar poetul gaseste un context metaforic, prin care pune in valoare sonoritatea cuvan­tului: Degetele ca viermusii /Pielea-pielea corcodusii (Fatalaul).
Framantarea indelungata a cuvintelor, extravaganta imaginilor artistice si os­tentatia cu care isi subliniaza inovatiile confera oarecare artificialitate versului arghezian si chiar retorism ingrosat, ceea ce il determina pe Eugen Ionescu sa-l considere un poet fascinat de formule facile, fara traire autentica. Arghezi face insa in mod deliberat un spectacol retoric dintr-un material lingvistic refuzat pana la el: Facui din zdrente - muguri si coroane - adica podoabe ostentative. Lexemul coroane face trimitere chiar la modelele retorice, la celebrul discurs al lui Demostene, intitulat Coroana, iar prin muguri el defineste metafora revelatoare, cu sensuri de perspectiva, de inflorire. Limbajul dur, argotic, licentios, poetizat prin impletiri neasteptate de vorbe, conserva caracterul evocativ si pitoresc al cuvantului bubos: Veninul strans l-am preschimbat in miere
Pastrand intreaga, dulcea lui putere... Pentru Arghezi, poezia presupune munca (framantarea cuvantului), dar si inspi­ratie: Slova de foc si slova faurita
Imprecheate-n carte se marita.

In finalul poeziei, vorbind despre conditia artistului, el se declara rob in slujba cititorului, vrand astfel sa atraga atentia nu asupra unei conditii umile, ci a rolului subtil pe care il are artistul, acela de a crea mentalitati si de a modela suflete.
Prin aceasta poezie, arghezi intemeiaza o noua viziune asupra actului creativ, o estetica a uratului si creeaza o noua treapta in poezia noastra, ceea ce il determina pe Eugen Ionescu sa afirme: recunosc ca T. Arghezi este un insemnat punct magnetic in literatura contemporana.