Tudor Arghezi, autor al "Tabletelor din Tara de Kuty", unde academicianul il verifica pe invatacel prin prisma a celor cateva mii de bile de pe o "masina de invatat", se autoironizeaza chiar de la inceputul eseului:

"Asezat de catva timp cu sfiala intr-un scaun al Academiei si avand prilejul sa mi se exprime azi intaiasi data intr-o publicatie a Forului de carturari condeiul, ma simt obligat ca, indoindu-ma de niste merite, afara de ale varstei, personale, sa le atribui acelora carora ii se cuvin pe drept."


Poetul se defineste, intr-un mod metaforic, punand in evidenta eternul culegator de simboluri din viata si lume:

"Constiinta de hot si pescuitor de scantei prin apele vietii, nu mi se linisteste cu ce am furat si strans din tihna privelistilor intalnite."

Poetul transforma cuvintele in comori nepretuite, dupa cum singur afirma, fiind un trezorier al acestei averi neintalnite:

"Caut indarat cufii sunt dator schimbarea licaririlor adunate, in aur de cuvinte romanesti, caci pentru cuvinte si vorbe insirate am fost cinstit cu dregatoria de caligraf inscaunat."

"Dascalii cei adevarati" sunt mitizati, scriitorii moderni devenind "epigonii" unei perioade moderne:

"Fie-le usoara tarana, care-l asteapta si pe invatacel, ei sunt deocamdata doi."

Numele lor este scris pe hartie, imortalizat, in acelasi fel in care numele de pe lespedea funerara imortalizeaza pe decedat.
Un dascal este "parintele Abramescu, un diacon zvelt ca o domnisoara spelba, ctitorul de mai tarziu al Bisericii Brezoianu din Bucuresti, zugravita, pe gustul lui ales, de catre pictorul Luchian."

Arghezi realizeaza o antropografie temporala, reconstituind, intr-un abundent proces de memorie involuntara, ce s-a intamplat demult; acum "scrisul cu pensula lor se va fi pierdut si el pana azi", dar "fetele iconografice ale sfintilor", pe care calfa le-o invaluia in nimb, raman mereu vii, imbracamintea fiind a unui model bizantin. Acest dascal i-a pus scolarulni de atunci "intaiul condei de piatra", pentru slovele abecedarului, si cu el a silabisit copilul silabele:

"Bu-na di-mi-nea-ta, ju-pa-nea-sa ra-ta".

Baietii purtau inca "rochita", pantalonii scurti apartinand clasei urmatoare.

Cartea se invata "pe alfabetul unui Barbu Constantinescu".


Un al doilea dascal, la gimnaziu, este "un oltean frumos, Gheorghe Garbea, poet cu vocatia stinsa, al unui poem Iov", cu versuri in stilul lui Bolintineanu si Grandea, care nu putea sa se ridice insa la nivelul lor, sa scrie versuri de asemenea valoare, "Ca un glob de aur luna stralucea

Si pe valea verde ostile dormea."

Dascalul acesta vorbea o limba aleasa, care ar fi putut avea "tot atatea volume cate cuvinte putea sa explice, cu aderentele, originile, vecinatatile, evocarile si inrudirile lor, ar fi ramas de la el, o enciclopedie pe toate generatiile noastre si un monument."

Un alt mare literat care vizita liceul era "prozatorul Odobescu, care s-a omorat, din dragoste geloasa pentru doamna Buzoianu", descrisa, in mod voit ironic, ca "sotia sensual impielitata a unui geograf plin de barbi si tepos".

Ultimul dascal este "vraful de carti chirilice, batrane, din strana dreapta a chinoviei, unde am facut «ascultare» de ucenic: Ceaslovul, Triodul, Aghiasmatarul, Penticostarul, Mineele, Psaltirea...
«La apa Vavilonului, acolo sezum si plansem»."


Fata de o astfel de invatare savanta a limbii romane, apar "coloanele tiparului presarate cu gunoaie", ai caror promotori sunt "redactori, prim-redactori, reporteri, secretari de redactie, corectori, directori..."

. Acest tip de gazetari, formand o specie distincta, nu au citit nici pe "Dositei, pe Conachi, pe Miron Costin, pe Neculce ori Letopisetii, nici macar pe Antim Ivireanul, dar o farama de cunostinta, dincolo de strada si cinematograf, a limbii pe care o scriu, e de necesitate majora."

Pentru ca ziarul nu trebuie doar "sa informeze", dar "sa nu-i strice graiul cel putin, daca nu si gandirea, absenta, se vede, si celui ce-l instruieste."


Tudor Arghezi identifica o diferenta intre a scrie si "a avea" o limba "in stare de instinct", in forma nativa, "la nivelul zero al scriiturii":

"Cucul nu scrie, dar isi canta silaba corect".

Stiinta limbii se contureaza ca o problema arhetipala profunda, ca o posibilitate de a accede la un substrat fundamental anistoric si atemporal. Referitor la potentialitatea de a transcrie corect esenta realitatii, Emile Benveniste scria in "Probleme de lingvistica generala" (2000):

"Limbajul re-produce realitatea. Acest lucru trebuie inteles in sens literal: realitatea este produsa din nou prin intermediul limbajului. Cel care vorbeste reinvie, in limbajul sau, un anumit eveniment, impreuna cu experienta sa legata de acel eveniment."