Stia, oare, Tudor Arghezi, atunci cand il preamarea pe Poetul National, ca posteritatea il va aseza in imediata lui apropiere?

Arghezi reprezinta "placa turnanta a liricii romanesti noi" (Ov. Crohmalniceanu), iar creatia sa poetica este impresionanta prin diversitatea tematica, prin profunzimea ideilor si prin noutatea, limbajului.
O prima categorie a poeziei argheziene o constituie lirica nelinistii metafizice. o9k9110oc89iko

In ciclul de "Psalmi"" din volumul de debut ("Cuvinte potrivite" 1927), dar si in volumele ulterioare, poetul se dovedeste a fi o constiinta nelinistita, aflata mereu in cautarea Divinitatii.

In acest demers, poetul trece prin mai multe ipostaze ale omului in fata Sacrului:
   Ipostaza adamica este cea care precede izgonirea din Paradis, timp in care comunicarea Creatorului cu Faptura se realizeaza simplu si direct:   

"Seara stau cu Dumnezeu
De vorba-npridvorul meu" ("Denie") ".


Chiar si dupa pierderea spatiului privilegiat, poetul-om pastreaza o acuta sete de divin:
"Sufletul meu, deschis ca sapte cupe, Asteapta o ivire din cristal".

("Psalm")
Integrat in timpul curgator, poetul traieste nostalgia unei "eterne reintoarceri" la "vremea aceea" (timpul biblic) cand Dumnezeu si ingerii coborau pe pamant, amestecandu-se cu oamenii.
 Ipostaza luciferica se realizeaza in momentul in care Cerul ii refuza intoarcerea in timpul sacru ("O stea era pe ceruri. in cer era tarziu" - "intre doua nopti"); transformat intr-un "talhar de ceruri"" gata sa jefuiasca atributele sanctitatii acestuia, poetul se simte pedepsit si singur. Traind un destin de " heruvim bolnav" aruncat in timpul, urat al "bubelor" pamantesti, poetul resimte, la modul acut, semnele "bolit; sentimentul parasirii ("in rostul meu, tu m-ai lasat uitarit), al inchiderii in lut ("Marea ma-nchite, lutul m-a oprit), al Urnitelor ("Sunt prins de patru laturi de odata").
  Ipostaza faustiana releva un spirit insetat de certitudinea existentei Divinului (" Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!").
Si cum la poarta cerului sunt lacate si drugi", poetul isi va recupera paradisul pierdut, in lumea fiintei umane: in iubirea vazuta ca intoarcere la mitul adamic ("Logodna", "Casnicie"), in sacralizarea omului obisnuit ("Belsug"), in refuzul mortii ("De-a v-ati ascuns").   Poezia filosofica are drept tema centrala Obsesia mortii {"Duhovniceasca", "De-a v-ati ascuns", "Priveghere").

O cercetare atenta a liricii argheziene releva ideea ca viata este vazuta ca durata intre "germinatia eterna si enorma" (cum o numea Calinescu) si mormanele de oseminte in care se transforma eforturile inutile ale Firii.
Integrat in sirul strabunilor care au urcat "pe branci" din adancurile Genezei si s-au prefacut intr-un imens osuar, poetul traieste spaima sfarsitului.
Poezia "Duhovniceasca" a fost comparata cu "Miorita", cu elegia "Mai am un singur dor" (Eminescu), ori cu elegia filosofica "Gorunul" de L. Blaga.

La Arghezi, teama de moarte transforma universul cunoscut in imagine apocaliptica:
"Ce noapte groasa, ce noapte grea! A batut in fundul lumii cineva."


Prin gradina, "umbla cineva"care ar puteati mama moarta a poetului, intoarsa pe pamant ca sa-i ia sufletul. in consecinta, fiul o minte oferindu-i imaginea mortii universale: "S-au povarnit paretii. A putrezit ograda".


Teroarea mortii se traduce in coborarea pana in mineral ("Eu sunt risipit prin spini si bolovani"),omul neavand vocatia lui Iisus:
"Am fugit de pe Cruce,
Ia-ma-n brate si ascunde-ma bine ".


  Poezia "plugului"" ("Belsug", "Plugule").
Dupa cum bine observa G. Calinescu, un element al creatiei argheziene este perspectiva cosmica: in aceasta lumina, plugul devine un simbol central, mijlocul prin care se realizeaza creatia sempiterna pusa in relatie cu rotatia planetelor.
Universul taranesc arghezian este elementar si teluric, dar se deschide spre sacralitate prin ridicarea omului la rangul Divinitatii. Semnificative, in acest sens, sunt poeziile:

"Belsug" - adevarata oda inchinata truditorului anonim al gliei. Surprins intr-o imagine ampla, de perspectiva si proiectat pe un fundal cosmic, taranul capata dimensiuni de personaj mitologic asemenea lui Atlas, pentru ca prin munca lui se asigura germinatia si viata planetei: "El, singuratic, duce catre cer /Brazda pomita-n tara de la vatra".

Prin actul sali tenace si repetat de sute de ani, taranul reediteaza Geneza si se contopeste cu firea; cerealele ("Grau, papusoi, secara, mei si orz") sunt vazute in ipostaza de seminte pentru ca in fiecare dintre ele sta miracolul rodirii; plugul "rupe" pamantul si "ramane o clipa-n soare ca sa arda" ca sub o binecuvantare cosmica. Timpul, reintors la primordial, renaste intr-o durata eterna; tntr-o tacere solemna de inceput de lume, umbra lui Dumnezeu se coboara asupra taranului, sacralizandu-l :

"E o tacere de-nceput de leat Tu nu-ti intorci privirile-napai Caci Dumnezeu pasind apropiat, ii vezi lasata umbra printre boi".


"Plugule" este alcatuita pe contrastul dintre umilinta si maretie; "Copilul cel pitic", framanta coaja campiei de milenii; prin truda lui se savarseste "vraja" - minunea de a scoate "bobul insutit".



La randul ei, casa de tara devine un spatiu sacralizat prin prezenta lui Iisus (Inscriptie pe o casa de tara).
  Poezia sociogonica este reprezentata prin ciclul "Cantare omului", in care este urmarita evolutia umanitatii, de la precuvant, pana in era atomului.
Situata intre doua "umbre"_t "petecul de noapte" dat omului la nastere si "umbra mare" a mortii), fiinta umana devine mareata in poemul final al ciclului ("Cel ce gandeste singur").
  Lirica erotica este reprezentata prin poezii ca: "Logodna", "Mirele", "Casnicie" .

In toate, iubita este sotia invitata intr-un paradis domestic in, care chiparosii si ierburile inalte creeaza impresia de Rai biblic.
Aici; oamenii si animalele isi traiesc existenta in mijlocul naturii, intr-o deplina armonie:
"Serpii casei nu te-au mai vazut,
Oile se opresc, vacile rag.
Si magarilor incurcati in muste, le-ai cazut
Cu drag."


Tonul acestor poezii este de "Cantare a cantarilor", cei doi


eludand timpul concret si intorcandu-se in cel biblic.

O singura data, poetul isi exprima regretul pentru iubirea pierduta: este vorba de poezia "Jignire" in care noul Adam care-si faurise femeia "din lutul romanesc", isi vede negata menirea de creator.
   Poezia "florilor de macigai" este cuprinsa in ciclul "Flori de mucigai" (1931) - aplicare a. "esteticii uratului" enuntata in "Testament".


Titlul aminteste de "Les fleurs du mar" al lui Baudelaire, dar ideea sugerata "este cea a frumosului care se ridica deasupra uratului, asa cum florile cresc deasupra mucegaiului.

Lumea infatisata este cea a inchisorilor, o fauna umana alcatuita din diverse figuri: talharul cu chip angelic ("Fatalaul"), hotul cucernic ("Candori"), tigancile Rada si Tinca.
Prin fata cititorului se perinda diverse momente ale vietii puscariasilor: scoaterea mortilor pe poarta inchisorii ("Mortii"), momentul cinei ("Cina"), trecerea detinutilor inlantuiti prin curte ("Galere").                           -

Liniile sunt crude, parodia nu lipseste, iar limbajul cuprinde formule argotice si violente lexicale cum literatura noastra nu mai cunoscuse pana atunci, poetul fiind un innoitor al limbajului.
Poezia lumii miniaturale este inchinata micilor vietuitoare ori animalelor curtii.
Facand parte dintre neintelesii aflati in raspar cu veacul, Arghezi isi exprima conceptia cu privire la poezie si la menirea scriitorului in poezia - manifest intitulata "Testament".