Despre poezia "Testament" s-au spus multe de-a lungul anilor, mai ales in sfera utilizarii didactice, generandu-se un adevarat verbiaj al interpretarii metaforelor si simbolurilor, a fiecarui cuvant din aceasta impetuoasa, uneori derutanta poezie, care isi dezvaluie cu greu structura poetica secreta unui lector obisnuit sa se instaleze comod in spatiile imaginare si sa le admire apoi, fara efort, frumusetile. Poetul avertizeaza, de altfel, asupra acestei dificultati de lectura, intreprinsa mai ales din afara, nu de catre cei destinati prin testamentul lui spiritual, ci de personaje straine de imensul efort secular al creatiei: domnita, "intinsa lenesa pe canapea", este un simplu spectator, "sufera" de neintelegere, iar Domnul, personaj enigmatic, stapanul lumii de jos sau al celei din Tarii, este mereu pandit de mania ce zace in adancuri.
George Calinescu, afirmand ca nu se poate asculta "fara infiorare solemna «Testament»", fara "vocatia miturilor grozave, a viziunilor cosmice" intreaga poezie a lui Arghezi, intuise aceste perspective abisale ale semanticii poetice:

"Dar aici vederea ne e ametita de un gol adanc, cetos de profunditate, cu toata lipsa conceptelor. Asta vine din aceea ca intuitiv prin reprezentarile-simboluri poetul a atins direct un aspect de baza al Lumii, germinatia eterna enorma."

Pentru a revela aceste sensuri profunde, intreaga analiza trebuie mutata in sfere mai largi de cunoastere, care depasesc referintele din literatura romana. Evident, in esenta, dincolo de valurile zbuciumate, uneori abrazive, ale textului, poezia "Testament" este un elogiu exemplar al Cartii, aproape fara egal in literatura romana. Poate numai Miron Costin, in arhaitatea lui inteleapta, cand vorbea despre "cetitul cartilor", se apropia, printr-o modernitate avant la lettre, de o astfel de viziune. Pentru cronicarul moldovean, cartea, "scrisoarea", este, metaforic vorbind, "iscusita oglinda mintii omenesti", este eterna, caci "traiescu si acum scrisorile in lume si vor trai in veci", autorul si cititorul dobandind deopotriva, in spatiul imaginar, "nemuritoriu nume".

Aceasta metafora indepartata in vreme, acest "nemuritoriu nume" are o coincidenta uimitoare cu metafora argheziana cu care incepe poezia "Testament": "Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,
Decat un nume adunat pe-o carte".


Asadar, Arghezi se inscrie si el in aceasta meditatie seculara asupra cartii, in fond milenara, daca ne gandim la marile carti ale omenirii, la vechile epopei si, bineinteles, la Cartea Cartilor, la Biblie. Aprecierile, reprezentarile si definitiile Cartii au devenit cu timpul din ce in ce mai rafinate si mai profunde.

Este extrem de instructiva si foarte utila pentru analiza noastra asertiunea celebra a lui Mallarme, aceea ca "lumea exista pentru a ajunge la o carte", traseu ascendent pe care, de la creatia Lumii pana la scrierea Cartii ce o cuprinde, il ilustreaza si poezia "Testament".

La inceputul secolului douazeci, romancierul francez Leon Bloy lansa ideea-metafora ca "istoria este un imens text liturgic, in care litere si puncte nu valoreaza mai putin decat versete sau capitole intregi", subliniind deja transferul pe care, cu trecerea timpului, il sufera realul in spatiul imaginar. In fine, argentinianul Jorge Luis Borges, mai aproape de timpul nostru, a fost obsedat de Cartea Infinita, imaginata mai intai ca un "volum ciclic, circular", "a carui ultima pagina sa fie identica celei dintai, cu posibilitatea de a continua la nesfarsit", gasita insa tarziu, catre sfarsitul vietii, catre 1975, anul aparitiei povestirii "Cartea de nisip".

intalnim aici o carte unica, ce fascineaza si inspaimanta totodata, ce se deschide mereu la alta fila si care poate cuprinde, in nesfarsitele pagini, toate cartile lumii. Aceasta "se numeste Cartea de Nisip, pentru ca nici cartea, nici nisipul n-au inceput si nici sfarsit".


Tudor Arghezi si-a luat, la fel ca Borges, un timp indelungat de meditatie pana a conceput ceea ce putem numi cosmogeneza lui in ordinea livresca. Volumul "Cuvinte potrivite", cartea debutului editorial, apare destul de tarziu, cand poetul avea 47 de ani, si are inscrisa pe frontispiciu poezia "Testament", arta lui poetica cea mai definitorie. Poezia "Testament" trebuie inteleasa si ea ca o metafora a cartii, chiar a unei carti infinite, asa cum o propusese Borges, daca ne gandim ca in text este figurata numai "o treapta", prima treapta a unei necesare continuitati, a unei ascendente continue:

"in seara razvratita care vine
De la strabunii mei pana la tine,
Prin rapi si gropi adanci,
Suite de batranii mei pe branci,
Si care, tanar, sa le urci te-asteapta,
Cartea mea-i, fiule, o treapta."

Poezia "Testament" este, fara indoiala, o demonstratie estetica a modului cum se face, cum se intemeiaza Cartea, cum lumea pe care o cuprinde, ea insasi aflata in procesul genezei, se muta in spatiul literar. in chip remarcabil, geneza cartii este simultana cu geneza lumii, stabilindu-se o identitate absoluta, mult visata de creatori, intre Cartea Lumii si Lumea Cartii. Lucru care nici nu poate fi conceput altfel, de vreme ce la originea ambelor universuri sta Cuvantul. "La inceput a fost Cuvantul" este adevarul absolut cu care incepe Lumea, dar si enuntul cu care incepe Cartea. Arghezi incepe si el, demiurgic, Cartea si Lumea, un fel de oglinzi paralele, care se departeaza si se reintalnesc in "trepte", cand se face transferul creatiei intre generatii, cand cartea, "hrisovul vostru cel dintai", este inmanata, ca o noua tabla a legilor, "fiului", celui care, parca in sens biblic, va continua efortul creator. In acest camp imaginar, poetul este, evident, noul demiurg, iar cuvantul este sursa generatoare a creatiei. El figureaza, in prima strofa a poeziei, evolutia temporala a lumii, a generatiilor, "germinatia antropologica" (George Calinescu), o insolita "legenda a veacurilor" preluata de la romantici, dar ilustrata expresiv cu limbajul caracteristic arghezian. Momentul genezei este o "seara razvratita", metafora ce cuprinde atat negura mitica a inceputurilor, noaptea primordiala, cat si punerea in miscare a lumilor, razvratirea spiritului ce devine materie in expansiune. Creatia nu este insa numai moment originar, incheiat, este un proces continuu, care strabate unda temporala:

"seara razvratita" "vine
De la strabunii mei pana la tine".

Epitetul acesta extrem de evocator, in acelasi timp personificam, "razvratita", exprima chinurile, zbuciumul genezei. Devenirea insasi a umanitatii este aspra, un urcus istovitor pe treptele timpuhii, "pe branci", o smulgere aproape imposibila din haul originar, figurat prin "rapi si gropi adanci", metafore corespondente cu cele din "Scrisoarea I" a lui Eminescu:

"Fu prapastie? genune?..."

Pe aceasta traiectorie a timpului, la capatul ei, poetul este un receptacol al generatiilor, "Al robilor cu saricile pline
De osemintele varsate-n mine".



In complexa tematica a poeziei argheziene, razvratirea este desigur revolta, inclusiv impotriva unei divinitati ascunse, care a parasit lumea dupa ce omul a fost alungat din Paradis. Poezia "Testament" e plina de mania care zace in adancuri, de "venin", de durerea "surda si amara", de "sudoarea muncii sutelor de ani", metafore ale unei conditii umane degradate, deposedate de nimbul originar, lasate in voia unui destin aspru, infernal. Pentru ca timpul sacru, de la origini, a devenit timp profan, al unei lumi decazute dupa alungarea cuplului adamic din Edenul primordial. Drumul istoric porneste tocmai din acest punct de inflexiune al destinului umanitatii, dupa ce omul, izgonit, paraseste lumina primordiala, a cunoasterii initiatice depline, si incearca din nou, prin munca titanica, "prin rapi si gropi adanci", sa se inalte la treapta din care a fost decazut. Munca si istoria, cum spun si legendele apocrife, sunt anevoioase, figurand avatarurile fiintei umane lipsite de puterea initiatica, incapabile sa mai gaseasca drumul spre trecutul imemorial sau spre un viitor benefic. "Treapta" marcheaza tocmai acumulari materiale greoaie, cele mai multe primitive, "printre plavani", prin "sudoarea muncii sutelor de ani", transformate, prin salturi bruste, in trepte spirituale. Istoria e un sir lung de trepte, ce trebuie "suite" chiar "pe branci", pana la tinta finala, visata, regasirea lumii sacre, mitice, printr-o reiterare sui-generis a "mitului eternei reintoarceri".


Pentru ca intoarcerea la Logosul intemeietor de lume, de ordine, prin celebrul "Fiat lux!", trece, la Tudor Arghezi, printr-o "treapta" intermediara, a cuvantului scris, neprimenit de rudimentele gnoseologice primare.
Sensul poeziei "Testament" este, prin urmare, si al unei demistificari a lumii gresit concepute, o corectare a creatiei divine, prin intoarcere in timpul primordial, de unde sa se reia conditia arhetipala a genezei si a demiurgului, aici a poetului creator. Cuvantul originar, cel din capatul lumilor, se impurifica si el o data cu regresiunea existentiala a omului si a creatiei, sufera de o degradare accentuata a trecerii timpului, alunecand intr-o zona obscura, dominata de "bube, mucegaiuri si noroi", de acel fond semantic din care se va hrani, la Tudor Arghezi, estetica uratului. De aceea, din cand in cand, cuvintele originare trebuie curatate de zgura, de "mucegaiul" trecerii timpului, asa cum procedeaza Nichita Stanescu, in poezia "Necuvinte", prin folosirea unui straniu "laser lingvistic":

"Visez acel laser lingvistic...
Acel cuvant il visez
care a fost la-nceputul lumilor lumii,
plutind prin intuneric si despartind
apele de lumina,/
nascand pesti in ape si nascand
ape si lumini in lumina", acel laser lingvistic care, dupa o creatie degradata, revine pentru a separa lumina de materia creata din ea, trebuind "s-o lase
tot mai pura si mai singura si mai pura,
pana cand se face din nou
intuneric".


Este, de fapt, ceea ce face, cu alt limbaj, si Tudor Arghezi in "Testament".

Poetul purifica din nou lumea, pornind de la expresia ei initiala, lingvistica, de la Cuvant. Transformarile sunt radicale, cuprinzand toate planurile existentei, e un fel de transsubstantiere a materiei, o convertire a ei in spirit, exprimata prin metafore de acum memorabile: "Ca sa schimbam, acum, intaia oara,
Sapa-n condei si brazda-n calimara,
Batranii-au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani".

Si acesta este doar un pas, o prima treapta, ce se vrea exponentiala, in lungul proces al evolutiei. Faptul ca se face o substitutie de unelte simbolice, "sapa" > "condei", "brazda" > "calimara", faciliteaza tranzitia de la munca bruta, fizica, la aceea imaginativa, creatoare, de la materie la spirit. Transformarea uneltelor materiale in unelte spirituale sugereaza posibilitatea de a relua, in sens invers, scara ierarhica degradanta a universului, de a reface conditiile initiatice, primare. Mediul uman prezentat, specific rural, cu "plavani" si "batrani", este elocvent, el face legatura cu trecutul imemorial mitic. Numai aici cuvintele pot sa redobandeasca valoarea lor de inceput, creatoare de lume, sa transforme in realitate conceptele.
Cuvintele sunt supuse, cum fericit se exprima Nichita Stanescu, unui laser purificator, sunt cristalizate in forme provenind parca din cuptorul unui alchimist:

"Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Si leagane urmasilor stapani".

Pentru a face posibila materializarea conceptelor, a spiritului creator, cuvintele se cer a fi "potrivite", alambicate intr-o forma perfecta, care sa le reincluda in esenta divina, sa le redea puterea originara. in acest proces creator, in aceasta arta poetica atat de expresiv si totodata atat de simbolic exprimata, timpul isi pierde durata, cuvintele sunt "framantate mii de saptamani", poetul-demiurg ignorand trecerea clipei pentru a-si intemeia creatia in timpul etern.

Prin aceasta esentializare a clipei, importanta ramane doar opera, nu creatorul ei; el isi construieste o nemurire virtuala, dincolo de eternitate:

"Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,
Decat un nume adunat pe-o carte".


Transsubstantierea materiei si reconvertirea cuvintelor este fenomenul cel mai amplu si mai radical din poezie:

"Le-am prefacut in versuri si icoane.
Facui din zdrente muguri si coroane,
Veninul strans l-am transformat in miere,
Lasand intreaga dulcea lui putere.
Am luat ocara, si torcand usure,
Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure".



Principiile negative ale lumii sunt transformate in principii pozitive, uratul in frumos, veninul in miere, raul e anihilat prin bine. Transformarile sunt ample si se indreapta catre sfera muzicala a cantecului si a creatiei, raul diminuandu-si, in fata noului demiurg, puterea lui pedepsitoare:

"Durerea noastra surda si amara
O gramadii pe-o singura vioara"; "Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte".

Punctele extreme ale acestei dualitati a lumii create de Arghezi se exprima in doua versuri esentiale pentru poetica sa:

"Din bube, mucegaiuri si noroi
Iscat-am frumuseti si preturi noi", estetica uratului devenind astfel, in mod paradoxal, cel mai profund act de atingere, de refacere a puritatii lumii.
Pentru ca prezenta divina se refuza epifaniei, cunoasterii directe, coborarii la scara existentei umane, poetul are, ca si in unii "Psalmi", o atitudine de sfidare, opunand creatiei divine propria creatie. Divinitatii, acestui deus absconditus, care nu mai umbla pe pamant ca in vremurile mitice, ii destineaza obiecte si edificii de cult, icoane si un "Dumnezeu de piatra":

"Am luat cenusa mortilor din vatra
Si am facut-o Dumnezeu de piatra,
Hotar inalt, cu doua lumi pe poale,
Pazind in piscul datoriei tale".

"Cenusa mortilor" exprima tocmai tendinta de conservare a trecutului, de scoatere din uitare a existentelor individuale, de retrezire la viata in alta lume, urmand parca stravechi credinte de reincarnare a sufletului mortilor. Piscul inalt, greu de atins, insistent motiv arghezian, marcheaza hotarul dintre lumea viilor si cea a mortilor, dar si punctul intangibil in care se situeaza divinitatea, refuzandu-se cunoasterii.

In absenta cuvantului divin reiterat, din ce in ce mai absent in lumea moderna, poetul isi alcatuieste propria Carte, propria tabla de legi, un "hrisov" care sa-i consfinteasca noua creatie, propria "credinta", pe care o lasa urmasilor, prin acest sublim "testament":

"Asaz-o cu credinta capatai.
Ea e hrisovul vostru cel dintai,
Al robilor cu saricile pline
De osemintele varsate-n mine."

Cartea este ea insasi o lume, o sinteza a contrariilor, dihotomia lumii revenind in prim plan prin cele doua metafore finale: slova de foc si slova faurita sunt cele doua capete ale lumii, spiritul si materia, care "imparechiate-n carte se marita", ca expresie a armoniei, a unui cosmos perfect si, prin desavarsire, a intoarcerii creatiei la Cuvantul originar, deopotriva al lumii si al cartii.