"Versuri descaltate", poezie din volumul "Crengi" (1970), exprima o degringolada a gandirii, a limbajului, un fel de ruina a insusi edificiului poetic, in care eul liric plange pe treptele timpului propria neputinta. Eul liric, dedublat in poet, autorul real al versurilor, si in personajul liric identificat in spatiul poetic, angajeaza un dialog cu sine insusi despre trecerea inexorabila a vremii, cu toate efectele produse de entropia temporala asupra lumii:

"Ce stai, omule, in ruinele acestea singuratice si plangi?
Plang berzele zilelor ce trec cu-o aripa neagra, cu-o aripa alba.
Plang zilele care trec moarte.
Plang copiii fara parinti,
Plang fiintele flamande in padurile noptii, fiarele, serpii, vietatile crude si blande."

Litania poetului se transforma in plans universal, om si vietuitoare fiind supuse aceleiasi conditii trecatoare:

"Plang femeile inselate, plang barbatii mintiti.

Plang oamenii supusi,
Plang oamenii fara speranta.
Plang pasarile si vitele ucise, ca sa fie mancate."

In finalul poeziei, eul liric se intoarce asupra sa, intr-o litanie reflexiva:

"Si-mi plang toate multele subtimpuri pierdute.
imi plang pacatele. Plang ca timpurile nu se mai intorc.
Plang ca omul se duce si se intoarce uitandu-se numai in pamant,
Ca si cum isi cauta mormantul.
Ma plang pe mine, cel cantat de tine".

Versurile devine "descaltate", pentru ca nu mai au puterea Cuvantului originar, a Logosului primordial, pierzand puterea de a crea realitatea prima a universului, lumea perfecta, atemporala, a timpului lipsit de timp.

Teme si motive ale poeziei "Versuri descaltate"
. Timpul degradat, varianta lipsita de insemnatate a intregului edificiu temporal al universului.
. Tema baroca "panta rhei", specifica lumii umane.
. Tristetea iremediabila a creatorului instrainat de propria creatie.