Tudor Vianu (1897-1964) s-a nascut la Giurgiu ca fiu al unui distins medic. Publica un articol in apararea lui Macedonski in "Faclia", frecventeaza "Literatorul" lui Macedonski. Studiaza la Viena, apoi la Tubingen, unde isi da doctoratul cu tema "Das Wertungsproblem in Schillers Poetik".

Are peste cincizeci de volume: "Masca timpului", "Schite de critica literara", (1926), "Poesia lui Eminescu" (1930), "Arta si frumosul", "Din problemele constitutiei si relatiilor" (1931), "Arta actorului" (1932), "Influenta lui Hegel in cultura romana" (1933), "Idealul clasic al omului" (1934), "Estetica" (1934-1936), "Ion Barbu" (1935), "Arta prozatorilor romani" (1941), "Probleme de stil si arta literara" (1955), "Literatura universala si literatura nationala" (1956), "Problemele metaforei si alte studii de stilistica" (1957), "Jurnal" (1961), "Dictionar de maxime comentat" (1962), "Goethe" (1962), "Arghezi, poet al omului" (1964). A lasat editii critice la opera lui Macedonski.

Vianu vede necesara in arta o anumita rationalizare; amendeaza finalitatea fara scop a artei. Sistemul de critica la scriitori este relativ nou. Dintre subiectii preocuparilor lui, intalnim pe Lucian Blaga, Ion Pillat, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu. "Arta prozatorilor romani" este o incercare de estetica literara evolutiva.

Tudor Vianu este creatorul unei vaste opere critice, de estetica, stilistica si filozofie a culturii. Prima opera, care l-a consacrat, este "Poezia lui Eminescu" (1930), urmata de "Influenta lui Hegel in cultura romana" si "Estetica", scrisa in anii 1934-1936. in centrul conceptiei sale teoretice se afla notiunea de "frumos artistic", iar opera de arta se constituie in stari intelectuale si afective specifice. Dintre lucrarile sale de estetica generala notam si "Probleme de stil si arta literara", "Problemele metaforei si alte studii de stilistica", "Despre stil si arta literara".




Limbajul are o dubla intentionalitate, in viziunea lui Tudor Vianu:

"cine vorbeste o face pentru a-si impartasi gandurile, sentimentele si reprezentarile, dorintele sau hotararile", dar si pentru a comunica. Vorbitorul "comunica" si "se comunica", adica isi marturiseste propriul eu, limbajul artistic fiind astfel "tranzitiv" si "reflexiv".

Limba devine un organism viu, "un focar interior de viata si primeste caldura si lumina o comunitate omeneasca oarecare".



Cele doua caracteristici nu se completeaza reciproc, ci se situeaza intr-un raport de "inversa proportionalitate", pentru ca "tranzitivitatea" duce la reducerea "reflexivitatii", a implicarii in text a structurii interioare a persoanei care scrie. Formularile stiintifice sunt impersonale, nu dau nici o indicatie asupra starii de spirit a persoanei autoare a textului:

"Reflexivitatea legilor si formulelor stiintifice este. nula."

in alte "manifestari stiintifice", cele doua note, "reflexiva" si "tranzitiva", sunt egale, fara indoiala. Nici formulele de exprimare, de politete, expresiile care se repeta, nu sunt decat "fapte de limba in care puterea de a se transmite a crescut prin insusi sacrificiul virtutii lor de a exprima dispozitia generala sau actualitatea