(21.07.1821-22.08.1890)


Vasile Alecsandri s-a nascut la 21 iulie sau poate la 14 iunie, in anul 1818 ori in 1821, la Bacau, in Moldova, intr-o familie de boieri, avand parte de o educatie aleasa. El ia ca reper in formarea sa intelec­tuala cultura franceza (isi da bacalaureatul la Paris, unde urmeaza apoi studii de literatura clasica) si folclo­rul romanesc. in 1840, impreuna cu Negruzzi Kogalniceanu, devine director al Teatrului National din Iasi, contribuind astfel la fundamentarea teatrului in limba romana.

Participa cu entuziasm si implicare la mai toate evenimentele mari ale veacului sau, cu precadere la revolutia de la 1848, la Unirea Principatelor Romane, din 1859, si la Razboiul pentru Independenta (1877). inzestrat cu inteligenta si rafinament spiritual, beneficiind si de educatia sa, dar si de pozitia sociala de boier cu ranguri numeroase, Alecsandri a avut si o intensa activitate diplomatica, prin care a contribuit decisiv la situarea politica a Principatelor in plan european.

A scris poezii, multe inspirate din folclor, precum volumele Doine si Lacra­mioare, sau din situatia sociala (volumul Margaritarele) si istorica (Ostasii nostri). Totodata este initiatorul pastelului romanesc printr-un volum de versuri dedicate naturii. in domeniul dramaturgiei a dat una dintre primele drame ale literaturii noastre (Despot-Voda), comedii (Chirita in provincie, Iesii in carnaval), numeroase vodeviluri si "canticele vesele", prin aceasta contribuind la inceputu­rile teatrului romanesc. De asemenea, a scris si proza: Istoria unui galban si-a unei parale, Balta Alba, romanul Dridri etc.

S-a stins din viata la 22 august 1890, la conacul sau de la Mircesti.


Baba Cloanta
1844 (balada)

1.   Baba Cloanta este o balada inspirata dintr-un mit romanesc si sintetizeaza mai multe motive folclorice.

2.  Tema principala urmareste pactul cu diavolul.

3.   De asemenea, poezia abordeaza tema trecerii necrutatoare a timpului. Tema
Vasile Alecsandri porneste aici de la mitul recuperarii tineretii apuse, dar abor­deaza si mitul pactului cu diavolul.


Subiectul
Baba Cloanta este nefericita pentru ca este batrana si singura. indragostita, ea isi doreste cu ardoare sa fie iubita.

Prin vraji si descantece incearca sa dobandeasca iubirea unui tanar pe care il auzise cantand o doina de dragoste. Deznadajduita, in cele din urma hotaraste sa-si vanda sufletul lui Satan in schimbul tineretii. Dupa ce accepta pactul, diavolul o pacaleste; conform intelegerii, Baba Cloanta trebuie sa-l duca in spate, inconjurand o balta de trei ori. Dar inainte ca ea sa-si implineasca datoria fata de Satan, canta cocosul si diavolul o azvarle in balta peste care este stapan. Cantecul tanguios al Cloantei se aude adeseori din ape.

Comentariul
Poezia Baba Cloanta, creata in anul 1842, a aparut pentru prima oara in revista Propasirea, la 23 ianuarie 1844, si a fost cuprinsa in volumul Doine si lacramioare.
Mitul pactului cu diavolul se situeaza intre cele mai vehiculate mituri ale omenirii. Cea mai cunoscuta legenda europeana este cea despre Faust, dar si in folclorul romanesc apare acest mit. Povestea pe care o prelucreaza Alecsandri porneste de la o legenda populara si se sustine pe sinteza mai multor motive mitice (intre care ritualul toarcerii, varcolacul, steaua cazatoare, cantecul cocosului, ipocrizia diavolului etc).

Subiectul baladei este tensionat si in mod evident construit pe categoria estetica a dramaticului, intr-o formula epica insa: Sede baba pe calcaie /in tufarul cel uscat,
Si tot cata nencetat
Cand la luna cea balaie
Cand la focul cel din sat. Desfasurarea narativa nu estompeaza discursul liric, convertit in doua voci lirice: Baba Cloanta si Satan. Cu deosebire descantecul babei, intemeiat pe elemente ale oralitatii, accentueaza nota lirica: in cap ochii sa-i se-ntoarca
Si sa-i fie graiul prins,/Iar Satan, c-unfier aprins,/Din piept inima sa-i stoarca /Si s-o arda-nfoc nestins! Discursul babei alterneaza, este cand descantec, cand blestem, cand invo­catie diabolica, ceea ce ii confera diversitate si compenseaza lipsa de evenimente. Monologul Babei Cloanta este insotit de un ritual stravechi: torsul. Derularea firului imita simbolic trecerea timpului si consfintit printr-un descantec impulsioneaza desfasurarea unei actiuni invocate. Aici, ritualul se dovedeste zadarnic in esenta, dar are totusi capacitatea de a bulversa timpul; luna este amenintata de varcolaci, duhurile necurate se lasa peste sat, iar o stea cazatoare anunta moartea cuiva: Toarce baba, mai turbata!
Fusu-i zboara nevazut,
Caci o stea lunga-au cazut,
Pe luna s-au pus o pata
S-in sat focul au scazut. De altfel, imaginile care transfigureaza spatiul artistic contribuie, in nota romantica, la sugestia dramatica. Elementele naturii, personificate, subliniaza sperantele, nefericirea si invocatia Babei Cloanta: Codrul suna, clocoteste
De-un lung hohot pana-n fund, pentru ca sunt chemate fortele magice ale naturii: Feara-Verde, Sange-Ros si Hraconit. Personajele, preluate din folclor, ca si povestea Babei Cloanta, intruchipeaza forte vegetale, protectoare ale padurilor si inversunate adversare ale omului, care li se opune. in aceasta atmosfera de ravasire a ordinii, dupa ce corbii croncanesc premonitoriu, isi face aparitia Satan, reprezentat initial printr-o imagine, sustinuta stilistic prin sinecdoca: Abie zice, si deodata
Valea, muntele vuiesc,
In nori corbii cronca­nesc,
Si pe-o creanga ridicata /Doi ochi dusmani stralucesc] Interventia eului liric, desi discreta (prin denotativul dusmani), dirijeaza mesajul operei. Situat in ipostaza de constructor al unei secvente care se deruleaza epic, eul poetic isi deconspira adeseori atitudinea la nivel denotativ, intocmai ca un povestitor; astfel, baba este turbata, iar Satan - afurisit. Aceasta permanenta subliniere auctoriala, specifica lui Alecsandri, intretine tensiunea artistica, dar totodata estompeaza deznodamantul nefericit, caci finalul include o usoara ironie auctoriala. Cloanta intra intr-o stare primejdioasa, recurge la vraji, cheama duhurile naturii si, in cele din urma, isi vinde sufletul diavolului; insistenta ei este expusa ca o anomalie persiflata usor prin registrul denotativ; astfel, Baba toarce clantanind masele, geme, plange, isi frange mainile, alearga ca o buha, nu aude si nu vede, pentru ca este nebuna. Toate aceste sublinieri auctoriale se subordoneaza semantic secven­tei esentiale, care defineste intreaga experienta a personajului: incercarea de a invinge limita omeneasca prin pactul diabolic esueaza, pentru ca Baba Cloanta este fara grija de pacat.

Balada transmite un sentiment de tristete existentiala, venit din gandul ca, in fond, dorinta Babei exprima nemultumirea generala a fiintei fata de conditia umana. insasi atitudinea eului liric se indreapta spre aceasta traire, sugerata in special prin finalul poeziei, in care dorinta Cloantei supravietuieste in aeternum; epitetele triste (soapte) si (glas) jalnic individualizeaza experienta si o situeaza in sfera intamplarilor dramatice: Cand pe malu-i trece noaptea
Calatorul suierand
Pintre papuri cand si cand
El aude triste soapte
S-un glas jalnic suspinand: /
Vin la mine, voinicele,/Ca eu noaptea ti-oi canta...
Aceasta chemare venita din adancul apelor instituie teza ca, dincolo de nebunia Babei Cloanta, ramane sentimentul ei neimplinit, convertit in ispita eterna indrep­tata spre sufletele ratacite.