Vasile Carlova (1809-1831) s-a nascut la Buzau ori la Targoviste, unde a copilarit si a invatat. Stia greceste si frantuzeste. Sunt cunoscute cinci poezii ale sale: "Pastorul intristat", "Ruga­ciune", "Ruinurile Targovistii", "Inserare", "Oda ostasilor romani".

Poezia lui Carlova oscileaza intre clasicism si romantism, receptand simultan influentele literare in epoca ale celor doua curente si facand trecerea de la poezia "micului clasicism" la o lirica aflata sub puternica inraurire a lui Lamartine, din "Meditations poetiques" si "Harmonies poetiques et religieuses".

"Ruinurile Targovistii" este o poezie neoana-creontica, scrisa sub influenta poeziei ruinelor a lui Volney, in timp ce "inserarea" reia tema lamartiniana a noptilor romantice, fiind o elegie in care apar sentimente profunde, precum tristetea nedefinita, sensibilitatea data de tabloul nocturn, de maretia cadrului cosmic. Incearca sa traduca "Zaire", de Voltaire, si "Hero si Leandru", de Musaibs, dar traducerile s-au pierdut.

Poezia este o idila pastorala pe un ton elegiac, evocand o atmosfera bucolica, desprinsa parca din romanul "Daphnis si Chloe" al lui Longos. Tabloul naturii, conturat in linii diafane de pastel, se deschide cu imaginea paradiziaca a plaiului plin de verdeata:

"Un pastor tanar, frumos la fata,
Plin de mahnire, cu glas duios
Canta din fluier jos pa verdeata,
Subt umbra deasa de pom stufos."

Liricizarea cadrului natural dobandeste accente profunde, elementele naturii armonizandu-se sub semnul melancoliei produse de sentimentul erotic:

"De prea multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta imprejur:
Raul oprise apa din cale,
Vantul tacuse din lin murmur."

Chinul inimii pastorului este coplesit de dulceata dragostei:

"Iubesc prea dulce o pastorita
Cu chip dulce, prea dragalas!
Pentru ea numai simt neputinta,
Pentru ea numai sunt patimas."

Absenta fiintei iubite ii determina stari extreme, chinuri si oh-uri tanguitoare, poetul pastrand inca recuzita poeziei pastorale anacreontice:

"De langa mine ea cand lipseste,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mahneste,
Orice privire e de prisos./
Si drept aceea a tanguire
Fac sa rasune fluierul meu

Lasand si turma in napustire,
Varsand si lacrimi din ochi mereu."

Frumusetea naturii concorda empatic cu starea de spirit a pastorului:

"Cat colo turme de oi frumoase
Se raspandise prin livejuni
Si ascultandu-l iarba uitase,
Patrunse toate de mila lui."

Cainele, fiinta necuvantatoare fidela stapanului, are si el un comportament aproape uman:

"Cainele numai mai cu durere
Stand langa dansul cata in jos
Si sa aduca lui mangaiere,
Glas cateodata scotea milos."

Chiar zeii telurici, al vantului aici, participa la aceasta intristare a pastorului:

"Eho, ce zace de om departe,
il auzise din loc ascuns;
Si cu suspinuri de greutate
La toata vorba ii da raspuns."

intr-o viziune idilica, viata pastorului este simpla, lipsita de griji ("Viu langa dansul, patruns de mila
Si cu blandete il intrebai: «Tinere, spune-mi, nu-ti fie sila,
Ce foc, ce chinuri, ce ganduri ai?/
Viata voastra necazuri n-are:
E simpla, lina, fara dureri
Si-n toata lumea nici o suflare
Ca voi nu gusta multe placeri."

), intr-o deplina comuniune cu natura:

"Voua natura va este data;
Campii si codrii voa zambesc;
Vanturi si rauri voa arata
Cum curg de dulce, cum racoresc."

Soarele mirific intregeste imaginea acestui peisaj bucolic:

"Soarele inca voa ravarsa
Lumina dulce, tot cu senin,
Si cerul iarasi mila isi varsa
Spre fericire voa deplin."

Si in aceasta Arcadie fericita, totusi, pastorul sufera de intristare, datorata neimplinirii erotice:

"El cu suspinuri atunci raspunse: «Frate, se poate vrun muritor
Oricat sa n-aiba dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie pastor?/
Orice viata supusa zace
Sub patimi grele mult mai putin!
Soarta nu lasa un om in pace
Cu multumiri a fi deplin./
Adevar, slava, cinste, putere
Sau bogatie eu nu doresc.
Acestea toate drept o parere,
Drept nalucire le socotesc."

Sentimentul dragostei este navalnic, coplesitor, metamorfozand intreaga natura intr-un spatiu de asteptare, tema romantica ilustrata de Vasile Carlova in versuri proaspete, cu o anume tonalitate grava, rezultata din contrastul intre linistea campeneasca a cadrului si zbuciumul launtric al sufletului indragostit. Poemul lui Carlova este o meditatie bucolici pe tema dragostei, in sensul unei comuniuni totale cu natura, de felul celor infatisate de Longos si Heliodor.