O povestire care aduce in prim-plan legendele razboiului este "Capul de zimbru", cu actiunea situata pe un front indepartat, aproape aspatial, in campia eterna, intr-un baragan aflat intr-o continua asteptare. Singurele stiri importante in acest calm al unei asteptari infinite, comparabil cu acalmia din "Desertul tatarilor", de Dino Buzzati, vizeaza sosirea pe front a unui general german:

"- in sfarsit, intr-o zi, [...] se anunta vizita unui inalt oaspete, un general german de la Marele lor Cartier cu suita lui."

Sosirea generalului si a suitei lui starneste neliniste si pregatiri ospitaliere precipitate, intr-o atmosfera cazona banala, care amplifica importanta evenimentului, pentru ca generalul de la Marele Cartier reprezinta o particica din razboi, centrul logistic "care pana atunci tinuse in mana toate fulgerele razboiului".

Pentru ofiterii concentrati aici, fara prea mare putere de decizie tactica sau strategica, orice razboi este o arta, iar fiecare purtator al lui reprezinta un arhanghel al mortii. Razboiul este pierdut pentru germani, dupa cum spun mintile rationale, dar intotdeauna se spera intr-o minune, intr-un reviriment al scaderii puterii militare a Wehrmacht-ului:

"o viclenie a razboiului, care stie in ultima clipa folosi o cotitura, o intorsatura neasteptata, rasturnand situatiile si, ca la sah, printr-o lovitura maiastra, sa schimbe plumbul incertitudinii in aurul biruintei".

Generalul sau razboinicul este considerat un artizan al vicleniei, al inselaciunii, pentru ca, dupa cum spunea Sun Tze in "Arta razboiului", o batalie poate fi castigata cu numar mai mic de soldati decat cei ai adversarului, prin inselarea inamicului.

Oamenii de pe front devin niste "dialecticieni ai disperarii", pentru ca imaginatia lor este sufocata de perspectiva apropiatului sfarsit. Generalul apare exact la momentul anuntat:

"La ora 10 fix, asa cum se anuntase, o masina [...] stopa in baraganul unde se mistuiau bordeiele si baraca noastra."

Dintr-o data, povestirea capata contur prin insertia subtila a intrigii intr-un spatiu fantastic, in care se pot implini coincidente greu de imaginat. Acest spatiu este un bog realm ("tinut de mlastina", alveola atemporala de spatiu-timp), o zona in care fortele ireale si sacrul se precipita pentru a figura un fapt ireversibil. Generalul este "un urias blond spalacit", insotit de un maior care seamana cu un star de cinema, pe post de translator, traducand "vorbele cu iz galcevitor" ale neobisnuitului oaspete. Mult asteptata vizita nu era o misiune de razboi, ci o simpla trecere a unui ofiter inalt superior.


In astfel de intalniri prevaleaza insa ceremonialul care potenteaza treptat misterul si indreapta actiunea pe o cale mai putin obisnuita:

"intr-un moment de expansiune ne-am gasit chiar rubedenii, noi, toti romanii la un loc, cu tanarul maior german, care era acum in centrul intregii atentii".

Maiorul era contele K..., provenit dintr-o "domnita moldoveanca maritata prin veacul al XVII-lea dupa un print lituan, ai carui urmasi in cursul vremurilor se germanizasera cu desavarsire."

Dovada pentru afirmatiile lui este "stema familiei, in herbul careia se deslusea si un cap de zimbru".

Discutia se concentreaza, de data aceasta, asupra timbrelor extrem de rare, fiind amintita legenda unui exemplar cu cap de zimbru, "de 27 de parale", care s-ar afla in posesia unui miliardar american. Maiorul afirma insa ca timbrul exista cu adevarat, fiind deosebit de toate celelalte:

"Are culoare piersicie, nu galbena-portocalie, ca celelalte din aceeasi serie."

Si, ca dovada peremptorie, scoate la vedere un exemplar din acest rarisim si valoros obiect de colectie filatelica. Gesturile maiorului urmeaza chiar tehnica desfolierii unui mare mister:

"Cu gesturi febrile scoase portfeiul, trase din el un pliculet si din acesta dete la iveala un pachetel invaluit in sugatoare. Din sugatoarea despaturita, ca din niste scutece, iesi o bucatica de hartie alba de matase, pe care, desfacand-o, mi-o intinse cu un zambet triumfator.

Privii cu lacomie: stralucea acolo de o minunata culoare piersicie, o marca superba, un splendid si autentic cap de zimbru de 27 de parale".

Capul de zimbru din America nu mai este deci singular, iar timbrul pe care il scosese maiorul valora un milion si jumatate de marci germane, astfel ca posesorul sau va exclama triumfator, proclamandu-i unicitatea: Tertium non datur (A treia nu exista). Timbrul circula, privit cu mare evlavie, dintr-o parte in alta: ofiterii nu sunt preocupati atat de frumusetea si de raritatea timbrului, cat de valoarea enorma a acestuia. Un moment de distragere a atentiei, sosirea unui sergent cu o stafeta de razboi din partea unei companii, bulverseaza atmosfera de admiratie muta si marcheaza catastrofa pentru ofiterul german si mai ales pentru comandamentul roman:


"Scutecul de hartie in care fusese infasat se afla in coltul din stanga al mesei, intre coatele a doi locotenenti care intindeau paharele dupa sampanie. Dar capul de zimbru nu mai era!... Capul de zimbru disparuse."



In masa de ofiteri se insinueaza o panica irepresibila, iar comandantul devine "palid ca mortul, cu buzele supte", cerand o explicatie muta. Reactiile sunt diferite:

"Piepturile incepura sa se incalzeasca si sa respire adanc, inimile sa bata cu emotie, mintile sa functioneze sprintene si,patimase...
Generalul german, cu o schima de dispretuitor dezgust, incrucisase bratele-i groase si pufuia dintr-o havana. Pagubasul, nenorocit de intamplarea care-i silea sa ia o masura hotaratoare, ne trecu cu ochii gogonati in revista si in urma isi infipse privirile in ochii comandantului, asteptand tacut."

Comandantul cere atunci perchezitia ordonantelor, care se lasa dezbracate docile pana la piele, si apoi ;i ofiterilor, pentru ca rusinea sa cada numai asupra unuia dintre ei. Capitanul Tomut refuza insa perchezitia, preferand sa fie impuscat sau sa se sinucida.. Momentul culminant, cand comandantul ajunsese cu revolverul in dreptul ochilor capitanului, este curmat de gasirea timbrului:

"- S-a gasit, s-a gasit... iat-o! si intinse pe palma umeda de emotie capul de zimbru."

Dupa incordarea extrema creata de misterioasa disparitie a timbrului, lamuririle intra in sfera derizoriului comic:

"Explicatia fu simpla. in zarva pricinuita de sosirea stafetei, marca fusese parasita si uitata pe masa. Un soldat a pus peste ea o farfurie, pe fundul careia se gasise lipit, odihnind inocent, vestitul cap de zimbru. Putin lipsise sa nu fie oparit cu apa fiarta in cazanul cu lesie unde se spalau vasele."

Descongestionarea informatiei este atat de brusca, incat "... generalul nostru izbucni in hohote de plans si, cazand pe un scaun, isi puse revolverul in tampla. Capitanul Tomut, singurul ramas stapan pe el, sari si ii smulse mana, asa ca arma a pocnit, dar glontul s-a dus in tavan."

Generalul german pleaca de la intrunire, in timp ce comandantul se scuza in fata oaspetilor si a capitanului Tomut, care, prin refuzul sau, insistand sa fie crezut pe cuvant, salvase onoarea ofiterimii romane.
Efectul narativ coplesitor se produce abia dupa plecarea oaspetilor, cand comandantul roman ii multumeste ofiterului sau pentru atitudinea de mare demnitate pe care o adoptase:

"- Nu este asta adevarul, domnule general, si nu vreau sa va insel o clipa mai mult. A fost altul motivul impotrivirii mele de a fi cercetat."

Tomut avea intr-o "hartie sugatoare impaturita o marca, un splendid cap de zimbru de 27 de parale, la fel de piersiciu si intru totul asemanatoare cu cea pe care ne-o aratase maiorul german..."

. Marca era un talisman de familie, fiind primita de la mama sa, boieroaica moldoveanca, pentru a-i purta noroc in viata. Tomut nu-i aratase ofiterului german timbrul, pentru ca ar fi fost un gest copilaresc, de competitie inutila, iar cand timbrul germanului disparuse, era deja prea tarziu. Bunul pe care il detinea Tomut era "un talisman de o infinita valoare", iar exhibitia il duruse, "ca o desflorare".

Fantasticul povestirii consta in aceasta intalnire a timbrelor cap de zimbru in mijlocul pustiului. Tomut pleaca pentru a lua contact cu pustietatea, mult mai nobila decat oamenii, un loc sacru, al fortelor increate, nu inainte de a arunca in foc valorosul cap de zimbru, acum devalorizat prin exhibitie inutila:

"...capitanul Tomut se abatu cu pasi cumpatati de soba, unde azvarli in jarul aprins capul de zimbru ce-i ramasese in mana, strigand: Tertium non datur."

                                               ,

Naratorul, devenit personaj receptor, ispraveste povestea intr-o atmosfera de tihna, aprinzand inca o tigara. "Frame"-ul deschis in trecut se inchide, la fel ca o pelicula de cinematograf al carei proiector se stinge. Se poate observa aici o dihotomie a planurilor realului: al povestirii si al naratorului. Imersia in universul mitic, calatoria in trecut se realizeaza cu ajutorul gandului, al mintii patrunzatoare.