Manualul CORINT


Poezia "in gradina Ghetsimani", inclusa in volumul "Parga" (1921), exprima plenar traditionalismul crestin, ortodox si romanesc al lui Vasile Voiculescu. La el, misticismul crestin, fara de care poezia ramane doar "un soi de industrie", devine arta. Vasile Voiculescu, alaturi de Nae Ionescu, Nechifor Crainic si chiar de Petre Tutea, se identifica cu "organicismul ortodox":

"M-am nascut, cred, un tip credincios, organic credincios si indraznesc sa spun credincios, chiar daca nu as fi religios".

Poezia "in gradina Ghetsimani" este inspirata din pasajul din "Biblie" referitor la patimirea lui Hristos din Gradina Ghetsimani, de pe Muntele Maslinilor, unde si-a petrecut ultimele zile din viata, neinvins in credinta fata de oamenii care il tradasera. Aici Iisus afla, prin vocea Domnului, care ii este menirea sacrificiala. Imaginea rugaciunii din aceasta clipa astrala a omenirii este frecventa in picturile murale, surprinsa in cateva ipostaze de mare sugestivitate religioasa, fundamentale pentru credinta crestina: "Iisus pe ape", "Pregatiri pentru cina", "Cina cea de taina".

In acest loc tainic, izolat, Fiul Domnului ia asupra sa toate pacatele lumii, schimband radical cursul istoriei si al credintei religioase. Tabloul este inclus in "Noul Testament", aratand patimile lui Iisus:

"Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-Se si zicand: «Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti»... Si iarasi ducandu-se a doua oara, s-a rugat, zicand: «Parintele Meu, daca este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta...»" ("Matei", 26, 39). Numele de Ghetsimani vine din ebraica, Gat si Shemen, "gradina unde se presau maslinele".

Se poate vorbi la Vasile Voiculescu de o voluptate in cautarea durerii, hiperbolizata, acumulata din nesfarsite rezerve, existente in oameni.
Punctul de inflexiune al istoriei, momentul de radicala schimbare este acela cand Hristos soarbe din paharul patimilor omenesti, amplificand gestul sau la dimensiuni general-umane; de aceea, el se afla sub o puternica apasare:

"Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul...
Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intr-una.
Curgeau sudori de sange pe chipu-i alb ca varul
Si-amarnica-i strigare starnea in slavi furtuna."

Metafora sudori de sange e o expresie a chinului neintrerupt al omenirii, a patimilor pe care trebuie sa le indure ca urmare a parasirii propriului Dumnezeu, este un extract din suferinta generalizata a fiintelor umane.


Ca urmare, aceasta imensa concentrare de energii, venite de dincolo, de la Dumnezeu-Tatal, se convertesc la nivelul chtonic, pamantean, in tulburari ale tuturor elementelor naturii, in furtuni cumplite. Paharul lui Hristos devine, in simbolistica biblica, "paharul vietii" si "paharul mortii", Sfantul Potir, obiect al transcendentului, ajuns obiect sacru de seculara cautare. Imaginea chinului universal se zugraveste simbolic pe fata eristica, sunt acele sudori de sange, contrastand puternic cu albul fetei. Sangele lui Iisus Hristos din potirul uriasei suferinte devine mai tarziu subiect de legenda picaresca, motiv de cautare pentru Cavalerii Mesei Rotunde, prin el putandu-se dobandi nemurirea, sau pentru personajele romanului "Perceval sau Povestea Graalului", de Chretien de Troyes, care l-a inspirat mai tarziu pe Wagner, in "Parsifal", piesa muzicala reprezentata in Bayreuth in 1882, insemnand lupta omului cu propria sa soarta. "Grozava cupa", simbolica, oferita de "o mana .nendurata", metafora a vointei divine, aduna toate relele din lume, convertite in lichid otravit, si o "sete uriasa", ca un secret tunel de absorbtie a fortelor negative, se deschide pentru a sorbi "infama bautura".

Rezistenta a lui Hristos la tentatie sau la porunca, zbuciumul sau este perfect omenesc; el este Fiul Omului care, calauzit de forta dumnezeiasca, isi asuma sacrificiul suprem, pentru a schimba esenta lumii si pentru a elimina chinurile umane, do­bandite dupa izgonirea din Paradis.

Este cuprins in acelasi timp de indoiala, traind o drama autentic umana a propriei parasiri, episod relatat in "Biblie": pe crucea sacrificiala, de pe dealul Golgotei, Iisus cedeaza, se crede infrant, parasit de Dumnezeu, iesind la iveala natura sa duala, de Dumnezeu si de Fiu al Omului, cuvintele lui fiind, de altfel, edificatoare:


"Eloi, eloi, lama sabahtani!"
Esenta bauturii simbolice reprezinta moartea de dinaintea invierii, Iisus fiind, prin sacrificiu, cel ce vesteste, "cu moartea pre moarte calcand", un alt inceput, zorii erei crestine, sens cuprins in ambiguitatea primului vers din strofa a treia:

"in apa ei verzuie jucau sterlici de miere".

Cuvantul "sterlici" sau "starlici", popular, desemneaza petele de culoare brun-rosii si apoi vinetii ce apar pe fetele oamenilor muribunzi. Sub "veninul groaznic" se afla insa "miere", aparenta intotdeauna avand un sens ascuns: destinul uman, si pus durerii, ascunde, in cele din urma, bucuria unui vesnic inceput. Sorbirea bauturii "infame" si regeneratoare in acelasi timp se face intr-o uitare de sine:

"Dar falcile-nclestandu-si, cu ultima putere
Batandu-se cu moartea, uitase de viata!"

Ca asupra lui Iisus vegheaza tot timpul o putere divina, "fara tihna", se vede din finalul poeziej:

"Deasupra, fara tihna, se framantau maslinii,
Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada...
Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii
Si uliii de seara dau roate dupa prada".

Suferinta lui Iisus se transfera naturii din jur, cuprinsa de un freamat cosmic, ce prefigureaza noua geneza spirituala.

Este o personificare si o panteizare, o sanctificare zbuciumata a intregii naturi: maslinii "se framantau", voiau "sa fuga din loc", pasari de prada "dau roata dupa prada", gradina este devastata, "vraiste", un paradis ce isi cauta necesara recompunere. Acum se alege din nou binele de rau. "Forta fara tihna" ce misca maslinii este insa un antipod al mortii, semnifica esenta lumii ce nu are inceput, ci se creeaza pe sine insasi din nimic. Si moartea este o constanta generala a lumii pamantesti, strajuind indeterminarea existentiala a omului, cauza a tuturor relelor. Omul, suferind de trufia de a determina Binele si Raul, dupa ce musca din marul infam al cunoasterii limitate, sfidand porunca celesta, doreste sa fie salvat, iar ajutorul vine din partea lui Hristos, Dumnezeul inomenit, intrupat in forma umana. Demonii malefici, incercand sa opreasca aceasta transformare, sunt personificati prin acei "ulii de seara", invartindu-se deasupra locului, pentru a se arunca asupra pradei, pentru a o supune destinului comun, cel ce presupune extinctia. De fapt, in inelul temporal ce strajuieste schimbarea, noua lume apare ca un punct de lumina in haos. Se stabileste o determinare ce se asteapta inca a fi infaptuita, caci motivul pentru care Iisus s-a jertfit nu a fost inteles pe deplin, nici realizat intocmai. Vantul si maslinii ce se framanta cu o forta nebanuita sunt tocmai reflectia acestei puteri inopozabile care se reflecta in planul uman-terestru, determinand, in eternitate, sensul istoriei. Iar jertfa eristica va fi mereu prezenta in lume, insemnand viitorul ce se lasa asteptat, pentru a aduce izbavirea fiintei umane de lanturile grele ale robiei carnii, ale trupului impur pamantesc.

Timpul ce se roteste in jurul lui Hristos, timpul divin, ce schimba destinele pentru totdeauna, este prestabilit sa modifice un univers prea linear, unde toate preceptele sunt realizate de un Dumnezeu ce asculta mai mult de monadele lui Leibniz, dupa care fiecare lucru are un scop. Ideea de cadru nocturn amplifica misterul evenimentului, determina o incriptare a sensurilor poeziei, iar verbele, la imperfect, accentueaza ideea de "caracter rapid al trecerii timpului", fiind prezente in toate cele patru catrene:

"lupta", "primea", "curgeau", "starnea", "se cobora", "jucau", "pareau", "treceau", "dau".



Ca si in alte poezii, Vasile Voiculescu foloseste un limbaj arhaizant, capabil de a genera nota de vechime a unei epoci indepartate, neasteptat de moderna insa prin manifestari si prin consecinte, pentru ca epifania Dumnezeului Unic este reala, dar nu in planul temporal real, ci in acela al timpului sacru.