Povestire in rama este si "in mijlocul lupilor", respectand structura consacrata a acestei tehnici narative, prezentand mai intai cadrul in care se nasc povestile vanatoresti in proza lui Vasile Voiculescu, un metatext de atmosferizare, de integrare subtila a cititorului intr-un spatiu ce aluneca pe nesimtite in fantastic. Cadrul initial, revenit simetric in final, este insa esentializat la maximum, marcand numai prezenta naratorilor si a ascultatorilor, fara nici un detaliu spatial sau temporal, atmosfera povestirii creandii-se numai din conversatie pe teme de vanatoare, consemnata de un narator abstract, care mai tarziu cedeaza rolul narativ unui magistrat, adevaratul erou al povestirii.

Gazda acestei sezatori insolite si alti cativa interlocutori deplang realitatea arhaica revoluta a unei lumi populate cu vraci, solomonari, personaje misterioase care si-au pierdut vechile puteri magice, ca in "Ultimul Berevoi", sau se stramutasera in noile tehnici si unelte ale lumii moderne. Vanatoarea este una din preocuparile stravechi ale omului, cu ritualuri consacrate, invaluite tot mai mult in uitare:

"Se vorbea despre vanatul mare si vanatorile majore, din ce in ce mai parasite la noi, desi muntii sunt inca plini de ursi uriasi, cerbi falnici, misteriosi tapi negri si mistreti primejdiosi, daca nu de linesi si jderi."

Bourul este singurul animal absent din zona geografica a vanatorii. Muntii autohtoni ofera "peripetiile vanatorilor grele", fara ca omul indragostit de aceasta indeletnicire sa mai alerge pana in Africa sau in India. Gazda acestei evocari merge cu povestirea si mai departe, aducand pentru exemplificare "albume cu reproduceri dupa desenele gasite in pesteri, infatisand minunate scene de vanatoare primitiva si carti despre rolul si insemnatatea vanatoarei in preistorie."

in preistorie, omul incepuse sa fie un dusman redutabil, gasind mai multa prada slaba pentru el, dar si hrana a pamantului. Cu ursul, omul preistoric intra in concurenta pentru ocuparea pesterii, dar si cu leul, pentru ca acesta navalea in caverna; cu mamutul isi disputa campiile. De aceea, vanatoarea trebuia sa se transforme intr-o "arta suprema", cerand sacrificiu, cultura, "simulacre si ritualuri magice".

Ecouri ale vremurilor de atunci se regasesc si in modernitate, cu toata recuzita vanatoreasca a timpului:

"glontul descantat, unsorile vrajite, talismanele, zile faste si nefaste, precum si alte randuieli ale vanatului, mergand pana la purificare."

Cu toate innoirile tehnicii cinegetice, vanatorul veritabil trebuie sa suporte un anumit ritual al incarcarii cu puteri magice, de unde si cerinta de a nu folosi si alte intaritoare decat cele naturale. Vremurile arhaice superioare, urmand vremurilor mitice ale unui trecut indepartat, sunt insa pierdute:

"Dar cine se mai gandeste, ofta el, sa adune pulberea acestei sfaramate culturi in care se intrupa odinioara esenta idealului omenesc...

Si gandurile noastre, infiorate, se intorceau inapoi pe partiile deschise de oamenii paleoliticului, la cavernele cu oase de ursi si lei prohodite de magii clanului in incantatii si vraji..."

.
Naratiunea propriu-zisa incepe cand un magistrat cere "ingaduinta sa ne spuie o intamplare de-a lui, careia de-abia acum ii gaseste rostul si ii intelege legaturile".

Fiind in tinerete judecator de pace intr-o zona de munte, el descrie mai intai un tinut idilic, in care isi proiecteaza insolita intamplare cu un personaj misterios, jumatate om, jumatate lup, avand puteri magice asupra lumii animale. Atmosfera locurilor este romantica si enigmatica:

"Ape furioase sfasiasera odinioara pamantul si rapi imense cu straturi culcate de huma vanata, vargata cu gresie alba, dau o impresie de arhaism si primitivitate tulburatoare. Nicaieri n-am mai vazut cer sfasiat de apusuri mai adanci si mai misterioase, prin care se scurgea, galben, peste meleaguri incremenite in vechime, parca sangele melancolic al unor ere de mult incheiate in restul lumii..."

. Acolo, in guri de pesteri, se aflau osemintele trecutului si toate relicvele ce aduceau aminte de trecutul arhaic, al oamenilor care gandeau inca instinctiv, dupa marea decadere de dupa diluvii.


In comunitatea de oameni arhaici, un judecator are o putere mult mai mare decat preotul, pentru ca poate dezlega "amenzi, contraventii, procese", de aceea oamenii ii fac temenele. Mai mult decat atat, judecatorul incepe o activitate de cercetare, de strangere a unor rudimente de drept popular si de obiceiuri ale pamantului care sa conserve dovezi din perioada arhaica. Firul concret al intamplarilor incepe cand judecatorul achita un om acuzat de braconaj, surprins de jandarm in timp ce jupuia o caprioara. Motivarea achitarii este simpla: fapta nu era practic un braconaj, pentru ca plapanda caprioara nu fusese strapunsa de gloante, ci avea urme de colti de animale pradatoare infipti in blana. Satul, bantuit de eresuri, nu este de acord cu decizia judecatorului, pentru ca omul este vazut ca un solomonar si, in acest caz, "lupii au lucrat pe socoteala lui".


Judecatorul se simte atras de, misterul care invaluie personajul si isi indreapta atentia asupra lui, facandu-i o vizita in singuratatea locurilor. Omul, supranumit Luparul, este considerat un mare vrajitor de jivine, in special de lupi, traind ca un om arhaic, "ca un paria, afara din sat, pe coclauri, intr-un fel de jumatate bojdeuca, jumatate pestera scobita intr-un mal argilos si sterp."

Animalele domestice se tem de infatisarea lui, nefiind vazute prin apropiere.

Portretul este al unui solomonar tipic povestirilor lui Vasile Voiculescu:

"batran verde, uscat, inalt si ciolanos, posomorat, dar cu o privire arzatoare, parul des cazut pe frunte si mainile latite, cu degete raschirate ca niste labe. Chipul masliniu si prelung, spanatic, abia tarcuit pe sub falci de o zgarda de barba rara si tepoasa, avea ceva tainic, trist si totodata vehement in el."

Luparul este invinuit de toate relele: el trimite lupii sa prade, ba, mai mult, se transforma el insusi in lup, pentru a iesi in calea oamenilor si a-i sfasia. Omul insusi miroase aspru, a lup, "de la o bunda de blana cu care era imbracat si de la braul tot de blana ce-i strangea mijlocul subtire de flacau".

Locul sau respecta anumite trasaturi ale timpului arhaic, la fel si infatisarea; poate ca in alte vremuri, el ar fi fost un saman, un om cu puteri extraordinare, foarte temut si respectat in trib. in jurul sau, pe lavita, se gasesc "blSni si piei de fiara. Si pretutindeni blani; de ursi, de lupi, de caprioara."

Omul imbatranise si nu mai putea sa umble cu pusca, precum odinioara, de aceea blanurile sunt fie de pe vremea cand era tanar, fie vulpi prinse in lat, sau provin de la caprioare pe care le scapa din ghearele lupilor. Singura sa abilitate, care nu e de "hula lumii", il face sa cunoasca graiul lupilor: de mic copil, el locuise si traise in mijlocul padurilor, ca un adevarat dac, petrecand mult timp in mijlocul acestor animale. Dovezile de la harjoana cu lupii se vad pe tot trupul:

"Uite si acum zgaibele lasate de coltii si ghearele lor."



Lupii nu ajutau decat arareori la vanatoare, in schimb, pentru a te apropia de ei, pradatorii trebuia imbuibati de carne, altfel nu se intampla nimic bun:

"Tata era numai semne si rani pe maini si pe pulpe de muscaturile lor".


Judecatorul, preocupat de eresuri si de superstitii, este poftit de Luparul sa-l viziteze in noaptea Sfantului Andrei, cand lupii isi iau merticul si se hotaraste soarta fiecarui barbat sau a fiecarei femei. Toate aceste ritualuri aduc aminte de noaptea valpurgica, de scena a IlI-a din "Macbeth" de Shakespeare, a intalnirii predestinatului cu insasi zeita Fortuna. Luparul este bogat in produse naturale, vrea sa-i daruiasca vreo "cateva piei de jder, o splendoare" si cu un mertic de oua, dar judecatorul refuza.

Luat de alte griji, judecatorul uita de intamplare, pana cand doi lupi fura un purcel al aprodului de la judecatorie, astfel ca naratorul simte mesajul si se indreapta catre salasul vrajitorului, loc ce poarta toate semnele unui spatiu magic. Peretii colibei sunt plini "de cerbi, vulpi si mistreti zugraviti unii cu carbune, altii cu huma rosie, in felurite infatisari."

in alta parte se afla idoli din lut, inchipuind puterile pagane. Locul unde se comemoreaza ceremonia magica este situat departe, printre "damburi si gorgane, cand spelbe, cand incalcite de paduri", fiind un "gurgui" unde domneste "o liniste, o pustietate si un ger de planeta moarta."

Peisajul selenar pare fantastic, deschizand o poarta catre o alta lume. Omul neinvatat cu magia trebuie sa se urce intr-un tufan, pentru a nu fi sfasiat de lupi. Haita de lupi se apropie treptat, la chemarea magului, catarat el insusi pe o creanga, scotand mai intai un schelalait jalnic, apoi un "urlet urias, lung, modulat, cu galgaituri."

La aceasta strigare ii raspund si lupii, totul continuand sub forma unui "polilog, o inganare salbateca intre Luparul si nevazutul ale carui glasuri dureroase se apropiau pe pasi nesimtiti", pana cand, prima data, aparu "la tulpina tufanului o dihanie cu capul ridicat..."

, urmat de altii si altii. Locul este impresurat, in cele din urma, de cinci lupi, asezati in cerc, "stand ca la sfat, pe picioarele dindarat", vorbind "pe diferite glasuri si tonuri, in bemoli si diezi, intretinandu-se cu omul care acum isi modula in ritmuri scurte, sincopate, melopeea lui ca la o ananghie."

Discutia intre vrajitor si lupM nu este de inteles:

"Ce le spunea omul? Le povestea ceva? ii certa? Le fagaduia? impartea prazi? Ca lupii, mereu cu gatlejurile in sus, isi schimbau intre ei locurile, se tarau pe burta, sareau in picioare, se porneau pe bocet, clantaneau din dinti> dantuind parca asa cum le buciuma stapanul."


Ceremonialul magic este intrerupt de o intamplare neprevazuta, care destrama vraja si pune in pericol viata celor doua personaje. Judecatorul isi pierde echilibrul, pusca ii scapa, el insusi se rostogoleste la radacina tufanului, scrantindu-si glezna, si este amenintat sa fie sfasiat de lupi. Vrajitorul isi joaca insa bine rolul, aparand apoteotic pe fundalul noptii, ca un werewolf, om-lup, arhetip al pradatorului perfect:

"Cum stam trantit si-l priveam de jos in sus, mi s-a parut enorm, cu sarica infoiata si cu caciula motata acoperind luna, care-i facea pe margini un cearcan in jurul capului. Din ochii cascati ii zbucnea un fel de vapaie, ca si din mainile intinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescenta, ca la licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de nimeni, si mai usturat duhnea din el cu o tarie de neinvins.

Lupii incremenisera. Omul baga din nou gura, acum vedeam bine, intr-o oala si incepu sa scoata niste sunete din ce in ce mai scurte, mai poruncitoare, ca niste gafaituri, galgaituri inabusite de gatlej salbatec..."

. Comunicarea cu lupii si fenomenele de fosforescenta demonstreaza ca personajul are puteri magice nebanuite; pentru ca judecatorul isi fransese glezna, el il ia in spate si porneste la drum, aparandu-se de animalele dezlantuite, "fara sa inceteze sunetele vrajite si polilogul cu fiarele care stricasera cercul si se strangeau iar haitic, cu dihania cea mare in frunte."

Omul pastra acea forta tainica, "vapaia fosforescenta, pe care o vedeam dincolo de el in fata, cand intindea si juca bata catre bestiile ce dau indarat pas cu pas si se trageau dinaintea lui."

Rezultatul nu poate fi decat unul singur:

"haiticul se dete batut. Cumpana magica era sa nu curga sange."



Luparul il duce pe judecator in spate tot drumul, dar de atunci naratorul-personaj nu mai stie nimic de el. Magia consta tocmai in vapaia aceea fosforescenta, "fulgere de energie", care aveau putere asupra fiintelor salbatice, "tot fluidul magic strans si condensat de fiinta celui care facea efortul extraordinar sa alunge primejdia."

in incordarea luptei cu fiarele padurii, omul devenise arhetipul-lup, in fata caruia animalul se infricoseaza, se trage indarat, la fel cum omul are frica ingerului ce-i apare pe neasteptate in fata:

"Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea caruia haiticul de rand se trage infiorat, ca oamenii la aparitia unui inger... Omul preistoric nu alerga dupa fiare, ci vana primejdii, sageta taine protivnice, intindea curse pentru probleme de existenta."

Oamenii profani, ascultatori ai povestirii, credeau ca vapaia provenea de la un fosfor al putregaiurilor de lemn, cu care vrajitorul isi imbibase mainile si fata, sa-i tina la distanta pe lupi. Nici la finalul povestirii nu se dau date despre enigmaticul personaj, naratorul parasind lumea arhaica a satului de munte si intrand in alta jungla, pentru a face fata altor fiare, la fel de periculoase, din "jungla" umana.