Caracterizare generala a prozei lui V. Voiculescu.
Aparitia postuma (in 1966) a povestirilor lui V. Voiculescu {Povestiri I-II cu o prefata de Vladimir Streinu) a constituit o surpriza, impunand un prozator "perfect stapan pe mijloacele sale si care nu datoreaza nimic poetului" (N. Manolescu). Cele mai multe povestiri (incluse in volumele: Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, Iubire magica) au ca teme vanatoarea si pescuitul (ocupatii primordiale ale omenirii); ele semnifica realitati apartinand timpului mitic, autorul fiind interesat de eresuri, magie, simboluri, de lupta intre elementul magic si cel rational: "Tema centrala a prozei lui Voiculescu este, in fapt, moartea lumii magice in bratele civilizatiei rationale" (E. Simion). Cele mai bune sunt naratiunile fantastice in care planurile real si supranatural se intretaie, apare interferenta dintre regnuri, animalul totemic, solomonarul, omul care s-a vandut Diavolului etc. {Pescarul Amin, Lostrita, Schimnicul).

Lostrita(subiect, simboluri).

Aparuta in volumul Iubire magica, povestirea Lostrita are la baza mitul sirenelor.

La un prim nivel de lectura, povestirea ar putea fi rezumata astfel: in apele Bistritei se pripasise intr-o vreme o lostrita (adica un peste) de o nemaivazuta frumusete; pescari iscusiti si copilandri i-au cazut prada, atrasi de "frumusetea-i fara impotrivire"
Dupa ce, ani in sir, lostrita si-a luat "dajdia", oamenii au inceput sa se pazeasca si sa fuga din calea ei; singur Aliman ii ramasese credincios si nu obosea in a-i pune momeli ca s-o pescuiasca. Izbutise o data s-o prinda in brate, dar "salbaticiunea" i-a scapat, lasandu-i in carne "o desmierdare ca un gust de departe al lostritei".


Flacaul frumos si voinic ramasese ca vrajit si,cautand mereu lostrita, "se topea" pe picioare. Toamna, odata cu apele care veneau "tot mai negre si mai umflate", lostrita a disparut.

Intreaga iarna, Aliman a sapat copci in ghiata "ca sa trimita putin vazduh pestilor, care altfel mor acolo dedesubt, inabusiti; tanarul tanjeste, insufletindu-se numai la sezatori cand incepeau "povestile cu lostrita fermecata".


Primavara, lostrita s-a aratat mai frumoasa ca oricand, "unduind trupul cu ispite femeiesti in el\ disperat, Aliman apeleaza la un vrajitor, "un fel de stapan al apelor" care i-a faurit o lostrita de lemn si l-a invatat descantecul. La modul faustian, Aliman se leapada de Dumnezeu si-i da drumul lostritei de lemn in apa.
Nefiind insa un Initiat, un vrajitor,adevarat (care ar trebui sa realizeze Creatia, adica eliberarea fetei inchise in lostrita), Aliman starneste natura: a doua zi, Bistrita se revarsa (intr-un nou potop biblic), aducand "sfaramaturi in vale, cu case, oameni si vite".

Pe un rest de pluta se afla o fata care, adusa la mal, i-a zambit lui Aliman sj a cerut de mancare.
Pentru ca fata nu avea nume, Aliman i-a spus Ileana. Iubirea lor navalnica tine insa putin, caci, intr-o zi, vine din munte mama fetei care o ia acasa. Aliman d cauta pretutindeni, dar fara succes. Tarziu, accepta sa se insoare cu o fata din sat, dar in toiul nuntii este vestit ca iar a aparut lostrita. Hotarat s-o manance fripta, Aliman alearga spre rau, dar este atras in apele care s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna.

Sensuri mitice.

Mitul iubirii imposibile are la baza situarea fiecaruia dintre cei doi protagonisti intr-o alta ordine existentiala: Aliman apartine timpului-curgere care aduce devenirea si moartea: el face parte dintre "randurile de copilandri care crescusera flacai" si tot el traieste, la modul acut, rotatia anotimpurilor.
Lostrita (caracterizata prin termeni ca: "vrajita", "mrejele fermecatoarei", "lostrita fermecata ori lostrita din poveste) apare ca un personaj fabulos din basme, de la inceputul lumii.
Tot la basm trimite si numele de Ileana (pe care i l-a dat flacaul fetei) ca si magia inexplicabila pe care aceasta fiinta o exercita asupra lui: "toti vedeau si ii bateau capul ca-l vrajise lostrita blestemata si curand are sa-i faca de petrecanie".

Ambiguitatea lostrita-femeie scoate si mai mult in evidenta apartenenta ei la un timp etern, fata care este adusa pe o ramasita de arca, prezinta trasaturi neomenesti, de parca eliberarea zanei din lostrita n-ar fi fost completa; ea vine de la izvoarele Bistritei aurii (adica din timpul zero al raului heraclitic), iar mama o cearta pentru ca si-a parasit "avutiile" (adica eternitatea) si s-a lipit de saracia si neamul prost al oamenilor de aici"" (ceea ce ar. fi insemnat nesabuinta de a pierde conditia superioara, privilegiata).

Cand Aliman o cauta, afla de la un batran "trecut de suta de ani" ca Bistricencele erau in sat pe vremea copilariei lui, de parca ar fi posedat secretul tineretii vesnice.

In final, cand Aliman (cu nuntasii dupa el) se apropie de lostrita lungita pe nisip, chipul ii era "luminat de o bucurie nefireasca, de parca ar fi fost o asteptata intoarcere"; cuvintele lui: "Iata, vin!" il caracterizeaza ca pe un insetat de eternitate care i se reitereaza mormantului translucid (sugestie a conservarii); imaginea in care Aliman tine lostrita in brate sugereaza ca iubirea lor s-a implinit in Eternitate.

 Mitul lui Faust: intr-o alta acceptie, lostrita este "o nagoda" randuita pe Bistrita de Necuratul; este "pestele naibei" care "creste de trei ori pe atat" pentru a insela pe cineva; se intrupeaza ca urmare a unei operatii de magie (nu cumva vrajitorul era insusi Diavolul?) si - fata fiind - rade in hohote (draceste!) cand aude de preot si de biserica. Si, oare, cum poate fi altfel, de vreme ce, in urma cu un secol, satul le alungase cu pietre pe Bistricence si le dase foc casei "pentru multele blestematii si rautati ce savarseau cu ajutorul Satanei"?

Mitul indragostitului de ideal releva mai multe fatete ale idealului: diavol sau zana, realitate sau iluzie, acesta se indeparteaza pe masura ce cautatorul se apropie, pentru ca, in final, sa-l ucida. .