Vitalitatea naturii, surprinsa ca o manifestare a dumnezeirii, incanta pe poetul traditionalist, care compune imagini auditive si vizuale intr-o avalansa de senzatii diverse, intr-un spectacol al dezlantuirii stihiilor:

"O ploaie mare si un haos s-au asternut pe lume!

Bat ingerii in tobe de nori, si Dumnezeu

Cu fulgere isi scrie pe ceruri al sau nume,

Iar trasnetul rosteste, citind, cuvantul greu."

La acest spectacol al naturii dezlantuite participa intreaga divinitate, Dumnezeu trimitandu-si ingerii sa regizeze imensul spectacol celest: haosul si ploaia rescriu coordonatele unui imaginar potop, regenerarea naturii fiind un fenomen continuu. Dumnezeu este vazut in sensul mitologiilor pagane, ca stapan al fulgerelor, scriindu-si numele pe cer, iar trasnetul este o stihie neimblanzita ce ii rosteste numele, "cuvantul greu".


Strofa a doua se intoarce simetric catre linistea calma a firii, intr-o gradatie descendenta:

"Abia spre miezul noptii s-alina-ncet furtuna...
Rar picuri de pe ramuri mai cad rasunatori...
I-atat de ud si rece pamant si cer, ca luna
isi leapada nestoarsa camasa ei de nori."

La intreaga simfonie a naturii participa elementele terestre si cosmice, pamantul, cerul si luna, surprinse intr-un spectacol plin de maretie si de grandoare.

Teme si motive ale poeziei "Ploaie mare"

. Regenerarea naturii, vazuta in continua schimbare.
. Participarea puterilor divine, a ingerilor si a lui Dumnezeu, la acest spectacol de o frumusete unica.