Publicata in revista "Gandirea" (nr. 12/1930) si inclusa in volumul "Destin" (1933), poezia "Tarziu..." este o emblema a conditiei umane, a poetului, ca voce singularizata si particulara a acesteia.

Simbolistica poeziei da expresie perseverentei in ideal, drumului neabatut pe calea inexorabila a timpului, cu o putere de absorbtie de neinvins, pana la disparitia finala:

"Ti-ascunzi in fapta visul ca un junghier in teaca,
Launtricele steme le stingi si pleci stingher.
Nu te-ar opri nici ape, nici vantul tot si, iaca,
Nici alba profetie a Zorilor in cer."

Visul strabaterii misterelor lumii, disimulat "ca un junghier in teaca", presupune iesirea din sine ("launtricele steme le stingi") si calatoria, de unul singur, pana la capat, fara oprire, in ciuda oricaror oprelisti.

Misterul final este "prisaca Mortii", ce se implineste, paradoxal, prin sarguinta de albina, intr-un tarziu al fiintei ce se cufunda din nou in noaptea inceputurilor, ca un punct de contiguitate cu sacralitatea:


"Ca o albina-n campul cu firele rascoapte,
Tu cati prisaca Mortii: cand brumele s-astern,
Sa intri ca-ntr-un fagure de liniste si noapte,
Flamand de neagra miere a somnului etern."

Sentimentul tarziului se infiltreaza in suflet ca o stare de spirit necesara, figurand momentul de oprire a motorului lumii, de trecere catre un nou inceput, de unde si "alba profetie a Zorilor in cer", sugestie a intuitiilor profetice ale poetului si a vremurilor in care zeii se retrag de pe pamant. Somnul etern se asterne asupra intregii firi, adunand in "neagra miere" deopotriva pieirea si renasterea.