|
Vasile Voiculescu (1884-1963) s-a nascut intr-un Baragan arhaic, in care se resimtea inca amintirea de Ev Mediu timpuriu a primilor crestini carturari si martiri, in special a lui Ulfila, primul autohton care se incumetase sa traduca Biblia intr-o "limba barbara", cea a vechilor germani. Pe langa fiorul biblic, este influentat de scrierile vechi indiene, de "Upanisade", de scriitori ca Wundt, Hoefnig, Pierre Janet, dupa ce se familiarizase cu pozitivismul lui Darwin si Littre.
Devine medic, urmand o profesie de alinare a chinurilor si deznadejdilor umane, dar se dedica scrisului, literaturii, care ii consacra un alt tip de lume, aceea a spatiilor imaginare ale poeziei, iar, catre sfarsitul vietii, cea a magiei inferioare si a tendintei de transcendere a realitatii, ilustrate in cele mai reusite dintre nuvelele si povestirile sale. Se apropie, in felul acesta, de acelasi orizont magic si mitic in care si-a intemeiat Mircea Eliade cele mai cunoscute nuvele fantastice. Exista insa o deosebire de structura intre magia din scrierile lui Mircea Eliade si cea din proza lui Vasile Voiculescu: magul Suren Bose din "Nopti la Serampore" detine stiinta absoluta a realitatilor alternative, iar magia din povestirile lui Vasile Voiculescu este de fapt samanism, practicat de fiinte cu puteri magice in declin, "istovite", ca in "Ultimul Berevoi", de agresiunea constanta a lumii moderne.
Volumele sale de poezii sunt: "Poezii" (1916), "Din tara zimbrului" (.1918), "Parga" (1921), "Poeme cu ingeri" (1927), "Urcus" (1937), "intrezariri" (1939). in ultima parte a vietii scrie, surprinzator, nuvele, "Capul de zimbru" si "Iubire magica" (1966), un roman, "Zahei Orbul" (1970), si un neasteptat ciclu de sonete, "Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu" (1964), toate acestea aparute postum.
Despre Vasile Voiculescu,
Ion Pillat afirma ca e un "poet al tarii si sufletului sau", iar Ovidiu Papadima considera ca a ramas "om intru totul in poezia
sa - cu toata senzualitatea lui plina, cu toate nostalgiile lui de
a musca zgomotos din fructul gustos si zemos al vietii pamantesti".
In primul volum de versuri, "Poezii", el este mereu
in cautarea unui "Dumnezeu transcendent" (Tudor
Vianu). Nota lirica dominanta din acest prim
volum este a unor reminiscente samanatoriste: aici apare icoana
satului natal, un loc primordial, "un barlog arhaic, scobit in
cremeni aparte", unde indumnezeirea isi face simtita prezenta.
Peste tot se descopera un belsug bestiar, "cu spor de flori si
ape, de pui si miei molatici", iar crangul vuieste "de gunguritul
hulubilor".
"Din tara zimbrului" este, in cele
mai multe dintre piesele sale, volumul patriotismului romanesc din
primul razboi mondial, iar "Parga", intr-un moment
istoric al implinirii si al reconstructiei, ofera imaginea echilibrata
a spatiului autohton ce se regaseste pe sine, in liniile sale de forta
primordiale, dupa cum spunea Ovidiu Papadima, cu "pesteri, cu
peretii arsi de lava, in care numai un pas, o soapta «sporesc
acolo in mii de cresteri»".
Ov. S. Crohmalniceanu remarca
talentul poetului de a descrie cu forta "natura telurica, infiorata
de puternice aspiratii spirituale," care il indreapta, ca si
pe Blaga, catre expresionism. Tot adauga:
"Motivele traditionaliste
revin, dai salvate oarecum de idilismul lor initial printr-o cufundare
organica in complementaritate. Sentimentul religios se interiorizeaza
si incepe sa nu mai fie exprimat discursiv, ci sub forme alegorice
sau simbolice".
Destinul este orb, inaintand prin hrube "jilave"
si "intortocheate":
"E un dedal de sali, de gropi si
coridoare,
Ce urca, se sucesc sj se coboara,
Cu iezere de ape in
valtoare,
Cu naruiri de bolta ce coboara" ("Sunt pesteri"),
fiind considerat, de Ovidiu Papadima, extrem de apropiat de "peisajul
insorit de jar al poeziei iberice, de arta barocului spaniol, prin
felul cum organizeaza si aglomereaza- imaginile".
Thanaticul
se transforma in reintoarcere la viata, prin contopirea planurilor
spatiale, terestrul si cosmicul, spiritualizate printr-o tot mai accentuata
prezenta a divinului ortodox in lumea comuna, Voiculescu devenind
unul dintre poetii cei mai reprezentativi ai ortodoxismului romanesc
interbelic. Poetul este, la fel ca Tudor Arghezi, un homo religiosus,
care prezinta, in maniera
samanatorista, degradarea lumii satului:
"Azi satu-i plin
de gloata, strainii-l cerceteaza,
Dar casa mi-e pustie si curtile-n
ruine" ("Casa noastra"). Spre deosebire de Lucian
Blaga, care propunea "resurectia fortelor
stihiale" in piesele de teatru ("Mesterul Manole"), avand poezii expresioniste ce prezinta "amurgul omenirii" ("Paradis in destramare"), sau de Tudor Arghezi, care cauta razvratit sa primeasca un raspuns din partea eternitatii in "Psalmi", simbolurile biblice pozitive si imaginile traditionale cu ingeri sunt mult mai frecvente la Vasile Voiculescu. ingerii lui Voiculescu devin, in cele din urma, simpli "locuitori ai satelor si ai campurilor" (Nicolae Manolescu), expresie a unui panteism bland, de factura ortodoxa, cu ingeri antropizati pe prispa caselor si prin gradini leganatoare. in "Cazut pe piatra", poetul manifesta nostalgia pierderii originilor:
"Acum-zacas pe piatra, neracorit de-o boare,
Astept sa ma sloboade Trimisu-ti din osanda:
O pasare din ceruri sa tabere flamanda,
Avida, sa ma-nghita si inapoi sa zboare!"
La "Gandirea", cunoscuta revista a traditionalismului ortodox, se manifesta modul teandric ca singura modalitate de salvare umana, vazuta ca o conjugare a eforturilor Divinitatii cu ale omului. Cel care nu vrea sa fie salvat refuza Divinul ca principiu de inaltare asupra intregului si de aceea soldatii libertatii umane sunt intariti de prezenta Heruvimului, care ameninta lumea cazuta in pacat:
"Ca-i sabia de foc neindurata,
Pe care Heruvimul nevazut
O flutura spre lumea blestemata
La Poarta Paradisului Pierdut" ("Arhanghelul Durerii").
"Poeme
cu ingeri" oscileaza intre peisajele campestre, ale Baraganului,
si cele marine ("Harfele marii"). Voiculescu este adeptul
unor viziuni ale uaei lumini divine
ce pluteste deasupra lumii. Un vacar este prefacut intr-un inger,
ninsorile moi cad din prisacile celeste, imaginea "palatelor,ceresti"
se vede de pe un pamant asteptand salvarea:
"«Eu, spunea
unul, numai sa sosesc,
Si-am sa cunosc locul indata:
Mi s-a aratat
in vis palatul craiesc,
E cat un munte de marmura curata.»/
Celalalt spunea plin de indemn:
«Eu nu stiu de palate nici de
munte...
Eu cunosc pruncul, s-a nascut cu semn.
Trei stele, una in
piept, una in spate si alta-n frunte.»/
«Adevarat, adevarat»,
intarea Gaspard,
«Cine-i mag astrolog nu se pierde:
Eu stiu
ca deasupra cetatii lui ard
Trei sori, unul alb, altul rosu, altul
verde»".
Lumea este sortita incurcarii mintii, incapabila
sa mai perceapa dimensiunile de odinioara, de aceea este necesar un
"palc de ingeri":
"Tu, Doamne, stii ca-i bine si-i drept
ceea ce-ti cer,
Nu zabovi la ruga uscatelor paduri:
Trimite-un palc
de ingeri, in spate
cu securi" ("in padurile de ganduri"). "Margaritarul
bolnav" prezinta o viziune degradanta a lumii, la fel ca in
"Paradis in destramare" a lui Lucian Blaga. ingerul,
lipsit de energia-i imortalizatoare, moare din cauza nostalgiei
pentru spatiile pure, celeste:
"ingalbenit pe-alocuri, sfaramicios,
avar,
Lasa sa se-ntrevada o zare tot mai slaba
Si-si oblojea launtrul
si inima-i bolnava
Cu-o pojghita zbarcita si tulbure de var.../
Murea
margaritarul cu stingeri si alean,
Secat de-un dor naprasnic si fara
alinare
Si-n lunga-i agonie visa departe-n mare
Un cuib de scoici
batute pe-o creanga de margean" ("Margaritarul bolnav"). "Destin"
(1933) propaga o viziune puternica
a pustei, a Baraganului, cu energii izvorand
direct din pamant: fantomele par sa vina de
niciunde, sa fie singurele pasagere ale spatiului
pustiu. in "Hotii de cai", Baraganul, terenul
arid, pare a fi supus vitregiilor vremii, fiind
cand desertic, cand acoperit de praful uitarii:
"inecat de iarba, sur de praf ori glod,
Baraganul
slobod n-are voievod.
Iures ca la nunta:
Hii si hai si hai,
C-am patruns in raiul hotilor
de cai!" Volumul "Urcus" (1937) foloseste
ca specii pastelul, idila si balada, semanand
mai mult a parnasianism, prin impersonalitatea
imaginilor. George Calinescu vorbea
de un "petrarchism strident" si "suparator":
toamna tine in maini "aur negru", "inaltele
dezgusturi stau tarc peste priviri", lumea e lovita de batranete
ca Iov de varsat, condamnandu-l pe om la tristete, ingreunandu-l , sapandu-i
groapa, "pastaia batranetii e grea de bolovani", iar vremea este pustiita, sterila, pe ea se
revarsa "pletele reci", simbol al extinctiei. Poezia
lui Vasile Voiculescu se constituie astfel intr-o lirica a spatiului
romanesc surprins in diferite
ipostaze, de cele mai multe ori spiritualizat, aspirand
catre configuratia toposului edenic. Satul este plin de case,
scufundat intr-o liniste traditionala, amintind de eminesciana "Sara
pe deal": "Ce pasnic era satul... Pitit la poala culmii,
Ca un ostrov de cuiburi sub streasina-nvechita" ("Casa
noastra"). Animalele, gargarita, vietuitoarele marunte sunt
conservari ale arhetipului, nu se banalizeaza, nefiind supuse
legilor firesti ale schimbarii, chiar incanta ochiul:
Nunta taraneasca
face parte din acelasi tip de realitate banala, oamenii, amenintati
de curgerea navalnica a timpului Trec vremile... ca niste ape.../Si
fata lumilor o spala..., "Trec vremile"), par a-si
gasi un liman temporar:
"Asupra
lor Iubirea vegheaza priincioasa,
Le-alcatuie patule de iarba matasoasa,
Deschide Vesnicia si timpul cade mort".
Realitatea mitica exista,
chiar daca semnele ei nu mai apar in lumea reala, ci s-au ascuns, putand
fi semnalata prin acea nemurire a timpurilor de altadata, arhaice; ea
se defineste printr-o continua trecere prin timp, o scufundare ce nu
urmeaza nici o lege, fiind o stare fara odihna, intr-un zbucium continuu:
"Ravnesti sa pui un capat luptei grele
Si prin tumultul lumilor
sa treci,
Cu binele ce-ai savarsit in ele, /Sa te asezi in linistea
de veci?/
Ci-n van astepti rasplata viitoare
Ca o odihna dupa un sfarsit.
Nu: nemurirea nu este o stare,
Ci o lucrare fara de sfarsit" ("Nemurirea"). Lumea antica a zeilor mai exista inca, deitatile nu
mor, este o conditie sine qua non a existentei lor; splendorile
fapturii lor de nea pot fi regasite in orice moment:
"A stat ca-ntr-o
cripta cu-ntreg-alaiul sfant,
A stat milenii cerul Helladei
sub pamant,
Dar sapele vrajite ce-odata l-au deschis
Dezmormantara
cerul cu zeii lui de vis...
Ce far de frumusete s-aprinde jos acolo,
inconjurat de Joe, de Ares si Apolo?
E Afrodita, goala, cu nimfele
vasale
in toata fragezimea eternitatii sale."
("Eleusis
sau Olimpia"). Legatura cu traditionalismul este prolifica
pentru poetul cu predilectia marilor revelatii; omenirea este inca vegheata
de entitati de dincolo de timp
si spatiu, care pot aduce nadejdea, chiar daca "ingerul
nadejdii" este prabusit in tarana:
"Si m-am plecat atuncea
ca sa-l privesc de-aproape,
Mai palpaiau pe frunte-i cearcani de vapaie...
incolo numai umbra, pe-aripi, pe pleoape,...
Parea un biet razboinic
cazut intro bataie
Avea hlamida rupta si o aripa beteaga
Cu sfarcurile
boante si pene zdrentuite
ZazqSl
grozav de palid, sleit si fara vlaga
Si-ncet scancea in
somnu-i cu vise chinuite/" ("ingerul nadejdii"). Epitetul "zdrentuite", atasat cuvantului "aripi"
este simptomatic, imaginea fiind
puternic expresionista: visele sunt "chinuite", pentru
ca lumea se afla in pragul prapastiei, se scufunda in neant. Dar Voiculescu
spera in revenirea puterii divine, a fortelor capabile sa regenereze
omenirea lipsita de speranta. De altfel, imaginea predominanta la Vasile
Voiculescu este a ingerilor venind pe prispa casei taranesti, binecuvantand
linistea arhaica a acestor locuri. Ortodoxismul si traditionalismul
poetului se traduc prin reiterarea vechiului mit biblic. Dumnezeu este
imaginat, in stricta maniera ludica, drept un om obisnuit, un batran
incovoiat de varsta-i prea mare:
"Cu barba alba si cam pitic
Iesea
din casa-i mare cat un palat
Si zvarlea spre albii porumoei
Boabe
aurii de mei."
("Dumnezeul copilaresc"). Muntele,
spatiu initiatic, mult mai aproape de cer, locul intalnirii sacrale
cu eternitatea:
"Urc muntele de gand cu aspre gabe
Catand frunzarul
rugului
aprins:
Doar mugetele. tunetelor albe
Ma vor vesti ca, Doamne, te-am atins."
("Horeb launtric"), contine simbolic esenta lumii bazate
pe
un adanc spirit religios al spatiilor divine.
Este cautat, dar nu mai este gasit cu usurinta, pentru ca oamenii ii resping
prezenta, nu il venereaza din tot sufletul, creandu-i chip cioplit:
"Joi porneam in cete la padure
S-adunam caltunasi si viorele,
Umpleam de chiot si de cantec dealurile sure,
Uitand ca esti mort si
c-o sa te impodobim cu ele."
("Dumnezeul copilaresc"). Spiritul inocent al copilului, mereu aflat in cautarea eternitatii,
a hierofaniei, nu se potriveste cu mintea rationala a adultului, mult
prea geometrica si restrictiva, incat sa inteleaga ca altadata exista
o "tara a minunilor", paradisul, astazi fiind incapabil sa
mai regaseasca vechile sensuri ale gandirii transcendente imemoriale.
Pentru
ca lumea a imbatranit, se pregateste de schimbarea la fata a omului,
iar iubirea va fi, la randu-i, luata in deradere, apanaj al unor
fiinte fara atributele necesare, cum se intampla in "Iubire
imbatranita" din volumul "Destin" (1933):
"De vreme ce iubirea, batrana, slabanoaga,
isi ia de-acum
toiagul si pleaca-ncet spre schit,
Cu sila-i smulge-i floarea ce-n
mana ei se roaga,
Si tandari fa oglinda in care s-a privit".
Lumea,
fata de omul nevolnic, poate sa-si pastreze insa infatisarea, pentru
ca ea este formata din materie fara gandire, amorfa, din elemente marine
sau chtonice:
"Sihastre porti de ma-e cu porti desferecate"
("Caliacra"), "Un vant zburlit porneste din tarmuri
sa tresalte" ("Efigii marine"). Puritatea naturii
se opune impuritatii lumii umane, soarele straluceste dintotdeauna,
vantul bate pe deasupra Dunarii in "Dimineata dunareana", anul scutura frunza cu frunza ("Sosesc codrii"), elementele
naturii se compun si se recompun, indiferente la chinul omului care
si-a pierdut sacralitatea initiala. In "Cina cea de taina", viitorul lumii este determinat
in mod profetic, realizandu-se o transcendere a conditiei omului. Rumegusul
timpului cade greu asupra poetului, care se margineste a privi zanele
de altadata, dintr-o copilarie ce se indeparteaza de el cu viteza unui
meteorit, in spatiul virtual al propriei minti:
"Ne intorceam odata
noaptea de la fan...
Un card de fete plecate la ghilit...
Un card
de zane invoalte si balane...
Alearga in tacere/... Apoi s-arunca si
ele-n scalda senina
Si, goale, ies si se tolanesc alaturi pe prund."
("Zanele de aur"). Povestirile
lui Voiculescu, multe fantastice, creeaza atmosfera, prin prezenta
insolitului paradoxal, a magiei primitive, practicata de solomonari
si de oameni ai singuratatii, mai aproape de Sadoveanu decat de Mircea
Eliade. in "Pescarul Amin", personajul principal, eponim
(da titlul povestirii), isi va pierde viata, din solidaritate cu arhetipul
sau marin, un peste din strafundurile apelor. in "Lipitoarea"
apare ideea arhetipului spiritual, recuperat printr-o regresiune
a memoriei in timp, astfel ca se creeaza o falie temporala retroactiva,
dar personajul nu-si va da seama care este identitatea sa reala, a lui
sau a bunicului sau. Romanul "Zahei Orbul" prezinta
o lume abisala, eroul traversand, prin suferinta si iluminare
spirituala, complicatul "balci al desertaciunilor" lumii.
Alte opere la romana, dar Necategorisite |
Politica de confidentialitate |